Cine ne poate invata cum sa ne crestem copiii?

Care sunt principiile pe care le considerati dumneavoastra drept foarte importante pentru relatia dintre parinte si copil?

Ca prim principiu general –  sa nu faci rau. Iar aici intra:  sa nu bati copiii, sa nu tipi la ei, sa nu ii etichetezi negativ (Esti un prost / un lenes), sa nu le adresezi cuvinte urate ("Tine-ti picioarele pe bicicleta ca te fac una cu pamantul" – cea mai recenta replica, auzita azi dimineata), sa nu faci previziuni negative ("N-ai sa fii niciodata in stare sa …"), sa nu il ameninti, sa nu il compari in sens negativ cu altii (mai ales cu proprii frati), etc.  

In al doilea rand convingeri si valori precum :

Copiii nu sunt rai. Copiii au doar nevoi pe care si le indeplinesc cum pot.

Copiii nu sunt prosti. Pot invata si intelege mult mai mult decat credem noi daca stim cum sa ne adresam.

Copiii nu sunt niste marionete, au identitatea lor si gandirea proprie pe care e bine sa o respectam.

Iar parintii pot fi flexibili si creativi astfel incat sa gaseasca abordari care se potrivesc copilului lor, creeaza o relatie frumoasa si o stare de multumire.

Cand credeti dumneavoastra ca ar trebui sa inceapa "educarea parintelui", inca dinainte de nasterea copilului, inainte de conceptie, dupa nastere?

Ideal ar fi ca parintii sa fie pregatiti dinainte, dar "meseria" de parinte necesita o perfectionare continua pe parcursul vietii.

Programarea Neurolingvistica pentru Parinti este un concept cu care romanii nu sunt inca familiarizati. Ne puteti explica felul in care acesta functioneaza, foarte practic?

Programarea Neurolingvistica ne invata cum sa identificam modul in care gandim si simtim noi sau ceilalti si cum sa modificam sau sa folosim acest lucru in comunicarea cu ceilalti si in stabilirea si realizarea obiectivelor proprii.

Cuvântul Neuro se refera la faptul ca NLP include cele mai noi cunostinte despre cum functioneaza creierul uman. Ligvistic se refera la elementele verbale si non-verbale ale comunicarii. Programare se refera la recunoasterea si controlul tiparelor din gandirea umana, comunicare si comportament.

Un concept specific NLP-ului este cel de "ancora". Ancora este un stimul (poate fi un cuvant, o atingere, o melodie, un miros, un gust)  care a actionat asupra noastra in trecut si ne-a provocat o anumita senzatie  si care daca actioneaza si in prezent declanseaza automat, constient sau inconstient o anumita stare si un anumit comportament. De exemplu daca bunica ne dadea tot timpul cand mergeam la ea placinta de dovleac si asta ne placea foarte mult, de cate ori vom manca placinta de dovleac peste ani, ne vom aduce aminte de bunica. Aceasta este o ancora pozitiva fiindca ne-a creat o stare placuta. Daca am fost obligati cand eram mici sa mancam o anumita mancare care nu ne placea de fapt si asta ne crea repulsie, de cate ori vom vedea mancarea respectiva sau vom simti mirosul ei ne vom simti inconfortabil, aceasta fiind o ancora negativa.

Am folosit acest concept cu fetita mea in momentul in care la a doua serbare la gradinita a inceput sa planga imediat dupa ce a spus primul vers din poezie. Dupa ce am intrebat-o ce s-a intamplat, in perioada urmatoare nu am mai adus vorba deloc despre acest lucru ca sa nu-i induc o stare negativa si sa-i formez convingerea ca ea pe scena are emotii si nu poate sa spuna o poezie. In schimb i-am aratat poze cu ea de la serbarea anterioara in care a spus toata poezia, clar si tare, fiind pe scena unui teatru, nu in gradinita ca la ultima serbare. I-am aratat si filmuletele cu ea de la prima serbare, aratandu-i ca este in stare sa spuna poezii chiar si cand se uita in acelasi timp la ea foarte multi oameni straini care erau in sala. Deci am folosit ca ancore pozitive pozele si filmuletele care ii induceau o stare buna si nu i le-am aratat pe cele de la a doua serbare care ii induceau o stare negativa. Astfel, facand-o sa retraiasca starea pozitiva de prima data, de incredere in ea, am repetata acasa cu un microfon cumparat intre timp, imaginandu-ne ca este pe scena. Si astfel,  la a treia serbare nu au mai fost probleme, ci a reusit sa spuna poezia intreaga si sa creada despre ea ca e in stare sa faca acest lucru si in continuare.

Ne puteti da un exemplu de situatie in care ati reusit sa treceti peste o situatie mai dificila si sa apelati la resursele dumneavoastra psihice, in calitate de parinte?

O situatie traita recent e una cu care se confrunta multi parinti cu copii mici atunci cand copilul incepe sa urle din diferite motive, mai ales cand e obosit. Intr-o seara fetita mea, Ioana de 5 ani s-a suparat pe tatal ei ca i-a pus in farfurie prea putina mancare, desi mancase inainte si a mai vrut, iar el isi mancase portia lui intre timp si nu  mai avut de unde sa ii dea. Insa i-a spus ca ii mai face, daca il roaga frumos. Ea insa era deja suparata, n-a vrut sa-l roage si a inceput sa planga, iar el nu i-a mai facut mancare. Dupa ce am lasat-o sa planga o perioada am incercat sa o calmez intreband-o ce are nevoie sa se linisteasca : "Vrei apa? / Vrei lapte? / Vrei sa te mangai pe talpi ca sa te linistesti?" Iar ea imi spunea de fiecare daca ca nu stie ce vrea si apoi ca nu se poate linisti fiindca nu stie cum. Atunci i-am spus: "Stiu eu cum!" si am luat-o rapid in brate si am iesit pe casa scarii. Intrucat era seara, afara era liniste si i-am spus "Uite, luam liniste de afara ca sa te linistesti. Vezi ce liniste e? Putem sa luam cata liniste avem nevoie. Nu mai e nimeni pe strada. Uite, se aud greierii. Au plecat si randunicile din cuib in tarile calde. Vor veni la anul si vor face pui." Moment in care a intrat si Ioana in discutie spunand, "Da, si randunicile de anul asta vor fi bunici", etc. Dupa cateva astfel de minute, am intrat in casa si am pus-o in pat unde a adormit linistita (chiar daca n-a mancat cat a vrut).

Care sunt resursele la care pot apela parintii pentru comunicarea cu micutii lor? Cum ii poate ajuta NLP-ul sa faca acest lucru?

NLP-ul ii poate ajuta pe parinti sa observe foarte bine – atat pe ei cat si pe cei mici. Sa fie atenti la tiparele lor de comportament si de gandire, la preferintele lor, la relatiile cauza-efect din mediu sau din interactiunea lor si sa gaseasca abordarile potrivite, avand in acelasi timp o atitudine flexibila in abordari.

Ne puteti povesti care a fost drumul parcurs de dumneavoastra pentru a ajunge aici?

Am terminat Facultatea de Psihologie acum 10 ani. Pe fetita mea, Ioana am nascut-o acum 5 ani, in acelasi an in care ne-am infiintat si firma de training Mind Master. Cand avea doi ani si a inceput sa spuna "Nu" am realizat ca ceea ce invatasem intre timp nu ma ajuta sa rezolv toate noile situatii care apareau asa ca am inceput sa caut raspunsuri. Am aplicat ceea ce am gasit, am vazut ca functioneaza si am vrut sa transmit si mai departe. Asa am ajuns sa tin si cursuri pentru parinti.

In Romania este (inca) privit ca un lucru nenatural conceptul ca un specialist sa te invete cum sa iti cresti copilul. De ce cred romanii ca este suficient sa iti doresti si sa iti iubesti copilul pentru a te descurca in tot ceea ce il priveste?

Probabil pentru ca exista conceptia ca educatia copilului tau tine de instinct. Primesc din cand in cand  raspunsuri din gama "meseria de mama nu se invata la curs, ci din instinct, pe propriul copil". Din pacate, pana o inveti pe copilul tau s-ar putea sa ajunga adolescent si atunci e cam tarziu sa iti dai seama ce ai fi putut face diferit ca sa fie mai bine. Insa e inconfortabil sa traiesti starea in care nu stii ce sa faci si sa recunosti asta in fata ta si a altora. Cred ca cere un nivel de dezvoltare personala sa fii  in stare sa spui "nu stiu".  Insa asta e doar primul pas, e important sa continui cu "dar sunt curios sa aflu" – cum ar spune un prieten trainer din Statele Unite.

Personal eu chiar le invidiez - in sensul cel mai bun - pe femeile care vin la cursuri de comunicare cu copiii care nu au copii inca pentru ca vor fi mai pregatite fata de cum am fost eu. Eu am inceput abia cand primul copil avea doi ani sa ma intreb: "Si daca nu il pedepsec, nu il bat, nu il amenint, etc. ... atunci, ce fac??" astfel incat sa functioneze si relatia dintre noi sa fie ok. Din fericire, am gasit raspunsuri si stiu ca exista astfel de solutii pentru fiecare parinte.

Este adevarat ca felul in care ne comportam cu unul dintre copiii nostri nu se va potrivi si pentru celalalt copil (mai ales daca micutii sunt de sexe diferite)? Cum afla un parinte care este  cea mai buna solutie pentru copilul lui?

Da,  este adevarat. Abordarile difera de la copil la copil, chiar daca sunt frati. Fiecare copil e unic si fiecare parinte poate sa afle ce functioneaza si ce nu in primul rand daca observa cu atentie copilul si in al doilea rand daca aplica ceea ce invata si tine cont de efectele primite. De asemenea, cand copiii cresc e posibil ca unele din vechile abordari care au functionat sa nu mai functioneze si atunci trebuiesc adaptate iar varstei copilului si contextului prezent.

Cum ii vedeti dumneavoastra pe oamenii care vin la seminariile tinute de dumneavoastra si care credeti ca este mentalitatea?

Oamenii care vin la seminariile pentru parinti sunt oameni interesati in general de dezvoltarea lor personala. Sunt oameni care au mai fost la cursuri, ori organizate de firmele la care lucreaza ori alese de ei personal. Sunt oameni care realizeaza ca investitia psihologica in ei si in copiii lor este foarte importanta pentru viitorul lor.

Cum ar trebui sa reactioneze un parinte obosit, nervos, fara chef atunci cand interactioneaza cu copilul sau? Cum  reactioneaza acestia de fapt?

Daca un parinte este obosit, nervos, fara chef si poate sa amane un timp interactiunea cu copilul sau, atunci e mai bine sa o faca, spunandu-i ceva de genul : "Nu am dispozitia necesara sa te ascult acum, vreau sa ma linistesc 10 minute si vorbim dupa aceea, da?"

Eu le recomand parintilor sa se gandeasca pe drumul spre casa la perioada cand erau ei copii si sa se intrebe ce aveau nevoie atunci si cum si-ar fi dorit sa reactioneze parintii lor fata de ei cand ajungeau acasa de la servici? Fiindca nu ar putea spune: mi-as fi dorit sa inceapa sa critice ce n-am facut bine sau sa tipe la mine sau sa ma ignore uitandu-se la televizor. Ci ar spune ca si-ar fi dorit poate sa fie luati in brate, sa fie intrebati despre cum se simt, ce au realizat frumos, ce-au facut bine, chiar daca stiu ca ulterior vor discuta si despre aspectele mai putin placute (de ce au luat o nota proasta sau n-au facut curat in camera, de exemplu).

O alta metoda care are rezultate sigure in motivarea parintilor de a-si schimba abordarea e pur si simplu sa se inregistreze pe telefon cand interactioneaza cu copiii lor acasa. Daca le place ceea ce asculta ulterior, si din postura de parinte, dar si din cea de copil, atunci e ok sa continue asa. Daca insa nu le place, atunci sa faca tot ce pot astfel incat sa fie multumiti de comunicarea dintre ei si copiii lor. Si aici intra cursurile si coachingul pentru parinti.