Anca Turcasiu, dragoste in pasi de tango

Spectacolul "Maria de Buenos Aires" a avut premiera in data de 11 martie la Teatrul National de Opereta "Ion Dacian", iar biletele pentru urmatoarea reprezentatie pot fi gasite la casa de bilete a teatrului.

Cum ati acceptat rolul?

N-am acceptat, nu mi s-a propus...a fost vorba despre un casting. Am venit intamplator, nestiind practic mare lucru despre ce urmeaza sa se intample. Eram acasa, linistita, intr-un trening si am sunat sa intreb ce se mai intampla pentru ca eram implicata intr-un alt casting la Teatrul National de Opereta "Ion Dacian". Am auzit ca mai exista un casting si m-am gandit "Ce-ar fi sa vin si eu?" si intamplarea face ca era chiar atunci, la ora respectiva. M-am imbracat repede, mi-am lasat fiul singur acasa si am fugit. Si, probabil ca i-am cucerit...a doua zi deja vuia numele meu si dupa inca cateva zile a fost o certitudine, m-au sunat si mi-au spus ca am luat castingul. Nu a fost, deci, un rol care mi-a fost oferit...e altfel cand vii la casting, trebuie sa fie interesul tau sa participi si sa iti doresti acest lucru

E altul sentimentul atunci cand stii ca ai castigat un casting?

E un sentiment extraordinar, normal, cand castigi ceva in viata...orice-ai castiga...iti da o stare minunata, am fost foarte fericita! Perioada de repetitii a fost foarte condensata, foarte scurta si intr-un timp record, mult mai dens decat mi-as fi putut imagina, am reusit sa urcam pe scena si sa punem totul cap la cap. Au fost cam trei saptamani, poate nici atat, in care a trebuit sa invatam cantecele, sa invatam cuvintele, sa ne familiarizam cu orchestra si cu totul...
 
Cat de greu v-a fost?

E foarte greu, dar e o satisfactie imensa si atunci cand esti artist nu mai pui la socoteala orele nedormite, efortul, si nimic altceva pentru ca nu doresti decat sa-ti vezi visul dus pana la capat.

Cum v-ati pregatit pentru rolul Mariei?

Am fost in teatru de dimineata pana seara, avand chiar momente dificile acasa, pentru ca am o familie, un copil si un sot care a ramas singur cu toate responsabilitatile. Asa ca a fost dificil, mai ales ca eu nu fac doar asta (n.r. unul dintre rolurile principale in "Maria de Buenos Aires"), am mult mai multe lucruri de facut: am avut noroc ca s-a intarziat cu un proiect de televiziune, am avut noroc ca cei de la gradinita cu care lucrez m-au inteles si am putut sa ma strecor pentru a putea face si asta. In plus, seara, acasa....temele cu fiul meu. Trebuie sa le faci pe toate, sa fii si mama, si sotie...si artista...

Marturisesc sincer ca inaintea unei premiere toate persoanele implicate sunt putin la capatul puterilor pentru ca e vorba de o incarcare foarte mare de energie, de efort...de tot ce-am incercat noi sa facem. Regizorul  -Mário Radačovský- este un om cu totul special, intreaga echipa s-a indragostit de energia lui, de farmecul lui, de pozitivismul lui, de forta lui...A reusit sa ne induca starea aceea necesara pentru a exprima noi, la randul nostru, mesajul care trebuie transmis.

E mai dificil sa lucrezi cu un regizor strain?

Nu cred, eu nu sunt la prima incercare de acest fel. Pot chiar sa spun ca sansele mele in viata s-au datorat intalnirii cu profesionisti din afara. 

Ne puteti spune cateva cuvinte despre "Maria de Buenos Aires"?

Acest spectacol e altfel decat tot ce s-a facut pana acum la noi. Este o abordare usor suprarealista a unor sentimente, a unor stari, a unor dureri, a iubirii, a mortii, a trecerii in nefiinta si a spiritualitatii practic. Spectatorii trebuie sa fie pusi in garda, oarecum, si sa inteleaga ca nu vin sa asculte o poveste de genul "el e tatal, ea e mama, se iubesc, au un copil, ea moare...". Exista o poveste, evident, dar nu trebuie sa vina cu sentimentul ca vin la un spectacol de teatru sau la unul de opereta traditional. E un spectacol in care muzica lui Astor Piazzola si dansurile si tot ceea ce incercam noi sa transmitem, toate duc catre o stare pe care noi ne dorim sa o simta spectatorul, cu care sa plece acasa si sa pluteasca pur si simplu cateva ore. Ne dorim asta foarte mult pentru ca e o adevarata incarcatura de durere, de iubire, de pasiune – tangoul argentinian sta la baza atator pasiuni, de lumea aceea din mahala in care se canta si se danseaza pe strazile din Argentina, de euforia aceasta splendida a muzicii si de tot.

Practic Maria, in primul act, este bolnava, pe patul de moarte si pana la finalul acestuia moare. In actul al II-lea ea se transforma intr-o umbra si ii este adusa in fata toata viata sa si toate chinurile pe care le-a suferit, pentru ca la final ea sa se transforme, inca o data.

Exista un anumit tip de rol pe care il preferati?

Nu. In general, sunt, insa, distribuita in roluri negative. Toti regizorii cu care am lucrat m-au distribuit in roluri negative. Nu stiu ce percep ei la mine, dar asta e...in serialul "La Bloc" eram Bianca, o femeie care ii manca banii Americanului si distrugea totul in jur, in Chicago eram criminala...Rolul Mariei, de exemplu, este un rol foarte profund, este un pic trist, pentru ca viata ei n-a fost usoara si e un rol cu foarte mare incarcatura emotionala, e diferit fata de tot ce am facut pana acum si e o provocare.

Cum e ziua de dinaintea unei premiere pentru dumneavoastra?

E o zi atat de incarcata de emotie...am atatea emotii. Am 25 de ani de scena. Cand am pasit prima oara pe o scena, la 16 ani, la Festivalul de la Mamaia, aveam atatea emotii incat aproape mi-a venit rau. Sunt un artist care isi dozeaza emotiile foarte bine, dar au o forta si o putere foarte mare, pentru mine emotiile sunt coplesitoarem, de fiecare data. Mi-e foarte greu, primele cinci minute din spectacol imi bate inima extrem de repede, cred ca cu puls 180, nu stiu de ce nu ma pot controla...dupa aceea imi intru in ritm. Orice emisiune TV, orice fac, primele cinci minute sunt devastatoare. Ma incarc cu energie si am invatat in timp sa fac in asa fel incat emotiile sa fie constructive, dar le am si sunt imense. Nu se poate, practic, vorbi cu mine, orice fac ma gandesc tot timpul la ce va urma, repet in continuu...dar cred ca toti suntem asa. Nu putem pur si simplu sa ne terminam munca, sa plecam acasa si totul sa redevina normal. Daca nu ai ramane in atmosfera asta, nu ai avea cum sa faci fata.

Cum reusesti sa iti canalizezi intreaga energie pentru un proiect in timp ce, asa cum spuneati si mai devreme, exista atatea lucruri cel putin la fel de importante, copilul, familia, restul proiectelor si obligatiilor?

Nu e usor, dar m-am obisnuit pentru ca de o viata fac asta, mai precis de cand am familie. Sigur ca probabil e mai usor pentru cei care, dupa o zi intreaga de stat in teatru, pot merge acasa, sa faca un dus si sa se culce. La mine seara cand ajung acasa incepe o adevarata tevatura: "Unde e desenul?", "Unde sunt ciorapii", "Ce bine ca ai venit, fa-ne si noua paste!" si asa mai departe. Dar daca ai iubire pentru cei din jur, le faci pe toate.

Mi-am schimbat foarte mult felul de a fi in ultimii ani, am devenit mult mai calma, mai rabdatoare si mult mai impacata cu mine. Indiferent ce se intampla.

Cum s-a petrecut schimbarea aceasta? Ce a produs-o?

Am trecut prin niste greutati si prin niste momente culminante si niste socuri care m-au trezit putin la realitatea aceasta pe care o iau ca atare si...nu mai despic firul in paisprezece, incerc sa iau lucrurile asa cum sunt si sa gasesc o solutie pentru fiecare problema fara sa ma mai consum atat de mult sau fara sa ma enervez atat de mult cum ma enervam inainte; incerc sa nu mai tip, sa nu mai ridic tonul, sa respir adanc si sa trec mai departe. Ma straduiesc. Nu stiu daca reusesc tot timpul, dar ma gandesc la asta.

Cum stii ca ai avut un spectacol bun, reusit? Se poate intampla ca intr-o seara noi, spectatorii, sa fim incantati si artistii sa gaseasca zeci de motive pentru care nu li se pare cel mai reusit spectacol.

Sunt foarte multe lucruri care converg...totul trebuie in primul rand sa fie bine pus la punct din punct de vedere tehnic, sunetul, sa auzim bine orchestra, sa ne putem coordona foarte bine, n-ai voie sa intarzii nimic, totul este la secunda si maestrul Vladescu, care este un dirijor exceptional si lucreaza cu ambele distributii, deci munca este dubla si efortul este imens si ne ajuta foarte mult. Aici, la Teatrul National de Opereta Ion Dacian, suntem o familie mare si foarte frumoasa...toata lumea se ajuta foarte mult, toata lumea te incurajeaza, pornind de la director si pana la masinisti, la cabiniere, toata lumea te ajuta...toata lumea zambeste si are o vorba buna...ma simt norocoasa ca am intrat intr-un astfel de loc.    
Revenind la intrebare, eu consider, ca si actrita, ca daca intri in starea personajului, n-are cum sa nu-ti reuseasca, pentru ca starea determina felul in care joci, felul in care canti, te comporti si se intampla toate.

Care sunt cele mai mari presiuni ale pregatirii unui nou proiect?

Acum, de exemplu, presiunea cea mai mare a fost lipsa de timp in care s-a pregatit acest spectacol, avalansa de informatii pe care corpul si mintea noastra au fost fortate sa le absoarba rapid si sa le aseze. Aici a fost efortul foarte mare, vizavi de timpul care, cu toate ca parea ca nu va fi suficient, iata ca a fost. Eu marturisesc ca am fost sceptica, am intrat in panica...

Cum ati scapat de panica?

Mi-am dat seama ca lucrurile curg, ca toata lumea e binevoitoare, toata lumea te ajuta si toata lumea e in aceeasi situatie, nu sunt doar eu. Am realizat ca toata lumea din jurul meu se straduieste si in fiecare zi e mai bine si mai bine si starea aceea de agitatie a devenit una mai linistitoare.

Cum procedati cand vreti timp numai pentru dumneavoastra?

Fac asta foarte des. Am momente cand am nevoie sa fiu singura. Din toata galagia si din toata aglomeratia de lume din jurul meu...ma comport ca un om normal pe strada, nu ma imbrac strident, nu ma machiez...sigur, unii oameni ma recunosc imediat, mai ales daca vorbesc imi recunosc vocea, dar eu fac tot posibilul sa trec neobservata, merg cu trolebuzul...Si din toata nebunia asta, de cand ies pe usa dimineata si pana cand ma intorc seara, simt nevoia ca acasa sa nu ascult AC/DC la maxim – sotul meu ii asculta des, dar ma si protejeaza si simt nevoia sa fiu singura si sa fiu in tacere, in liniste. Si am zile, momente, in care mi se intampla asta pentru ca cer lucrul asta...cred ca sotul meu ma iubeste mult pentru ca accepta aceste momente, desi nu ii convin...el e un tip foarte sociabil, foarte vorbaret, foarte prietenos...foarte cald si singuratatea e aproape un cosmar pentru el. Pentru mine e o necesitate, ca si linistea. Astea sunt momentele in care imi incarc bateriile, in care stau eu cu mine.

 Timp nu exista intotdeauna. Am carti pe noptiera pe care nu mai apuc sa le deschid, nici macar sa le frunzaresc nu apuc. Si imediat ce voi avea premiera voi fi implicata intr-un alt proiect, tot la Teatrul National de Opereta "Ion Dacian". Dar e o chestie minunata...Intotdeauna mi-am dorit scandura de sub picioare si scena. In tot ce am facut, teatru, film, muzica, televiziune, prezentare, m-am imprastiat in toate felurile posibile prin meseria mea....marea mea dragoste este scena.  Scena de teatru. De aici am vrut sa plec, la 16 ani, si aici am vrut sa ma intorc.

Foarte multe femei va admira si va invidiaza atat silueta, cat si prospetimea. Care sunt secretele?

Am grija de ceea ce mananc, ma gandesc tot timpul sa-mi asigur cele opt ore de somn obligatorii. Fac si sport, merg de trei ori pe saptamana la aerobic, alerg uneori.