Pacientul "pune" in corp aceste emotii, desi la indemana ele nu reusesc sa fie mentinute ca atare si sunt depuse in corp ca stare de teama. Tratamentul raman cuvintele, este evident ca atacul de panica dispare intr-un interval de timp destul de scurt in cele mai multe cazuri. Dar aceasta nu inseamna ca el este si vindecat. Faptul ca pacientul reuseste sa puna si in cuvinte ceea ce este frica, teama nu este tot una cu vindecarea.
Terapiile care trec de acest moment evidentieaza ca sunt date de relatiile formate inca din copilarie. Dupa ce depasim acest moment putem sa intram intr-o terapie non-paradoxala. Dar pana atunci avem aceste stari care par sa fie paradoxale. Accesul la anumite stari de teama, asocierea cu traume, experiente sunt efectuate cu usurinta insa ele par sa nu gaseasca confirmare in subiectivitatea pacientului.
Pacientul cu atac de panica pare de multe ori ca are totul la dispozitie, dar nu reuseste sa integreze nimic. El defineste un inceput al atacului de panica si asta este derutant. Este ca si cand atacul de panica a inceput atunci si nu are un trecut anterior momentului pe care el il stabileste. Ori starea de panica era cu mult anterioara. Si orice terapie reusita ne arata cu usurinta aceste lucruri.
Suntem, asadar, pusi in situatia de a explica ca este necesara o lasare libera a starii in conextul relatiei terapeutice. Dar acest lucru este plin de teama. Exista pacienti care spun ca le trece atacul de panica atunci cand resimt frica. Daca le este frica scapa de panica. Dar frica nu este un tratament, ci este un instrument de a intelege ceea ce se intampla si a lua contact cu asociatiile libere. Astfel atacul de panica devine un obiect al travaliului psihoterapeutic dar nu in sine ci prin universul pe care aceasta sintagma il mascheaza.
Vom vedea mereu intregul univers al pacientului daca reusim sa citim dincolo de starile de corp, vom regasi relatiile cu parinti, functionarea actuala si cea trecuta a pacientului. Sa redam accesul pacientului la aceasta lume este terapia in sine.