Iar daca un astfel de barbat are “curajul” sa existe, tot ii mai lipseste ceva: poate ca nu e suficient de bun in pat. Da, fie ca recunoastem sau nu, si aspectul asta e foarte important.
Ei, si cu atatea conditii si asteptari de la noi, ia ganditi-va oare cum se simt ei?!? Cat de frustrati si emotionati trebuie sa fie! Cat de nesiguri pe ceea ce fac sau stiu pentru a face fericita o femeie!
Nu, nu ma intelegeti gresit. Nu le iau apararea. Oscilez doar intre cele doua “tabere”, intre parerile femeilor si temerile barbatilor.
Cand este indragostita, femeia tinde sa treaca neobservate unele neajunsuri ale alesului ei. Fie ca le trece cu vederea, fie ca spera ca ele sa fie doar de moment, ori pur si simplu cred ca il pot schimba, transforma in barbatul “perfect” in acceptiunea lor. Simt si stiu ca realitatea e alta, ca de fapt nu vor putea schimba sau adauga mare lucru, insa odata ales…inseamna ca el e cel perfect si mult asteptat. Si atunci nu poate fi altfel decat a fost gandit.
Realitatea se cere acceptata nitel mai tarziu, dupa ce relatia a fost deja stabilita, a intervenit o oarecare obisnuinta si poate chiar dependenta. Depinde de fiecare femeie in parte sa o poata accepta si imbratisa asa cum este. Unele se mai zbat si mai spera, altele se resemneaza sau chiar ajung sa depuna armele. Iesirea dintr-o relatie care a ajuns la semnarea unui pact, a acelui “Da” spus la Primarie sau prin ceremonia de la biserica, al carui rezultat contine si aparitia unui copil, e mult mai complicata si greu de pus in practica. Odata “legata” e mai greu sa te dezlegi. Dar poti trai in continuare cu El dupa ce ai fost constransa de imprejurari sa constati si sa accepti ca nu corespunde celui mult dorit si asteptat?!? Ii poti accepta asa cum e el, pe termen nelimitat…”pana moartea o sa va desparta”? Greu de raspuns la aceasta intrebare.
Stai atunci si te intrebi unde si cu ce ai gresit? De ce ai pus de la tine mai mult decat era nevoie, mai mult decat puteai accepta?
Cu totii avem si aceasta nevoie, de a fi “mirificati”, de a asculta sau inventa povesti, de a ne lasa vrajiti intr-un fel sau altul. Dar de la basmele din copilarie si pana la realitatea vietii e ceva drum. Cu cat ajungi sa te minti si sa te amagesti mai putin, cu atat te poti racorda la realitate mai usor, te poti adapta la viata.
Intre feerie si auto-iluzionare e o oarecare diferenta. Una e sa iti faci planuri copilaresti referitoare la cum vei cheltui fabuloasa suma pe care speri sa o castigi la Loto, alta e sa iti lasi viata ghidata de un vis, de dorinte irealizabile.
Daca reusesti sa echilibrezi imput-ul cu out-put-ul, adica ceea ce poti tu oferi unui barbat cu ceea ce astepti de la el si iti poate da el in schimb, atunci te indrepti catre un echilibru relational.
Chiar si cuplurile formate si bazate pe o dragoste imensa, deosebita, care se inteleg foarte bine, tot ajung sa aiba unele mici probleme, unele neintelegeri. Si atunci intervine gustul acela amar al dezamagirii. Insa cand accepti ca toti suntem facuti din bine si rau, ca nu putem fi numai buni ci avem momente in care suntem si rai (cu ceilalti sau chiar si cu noi insine), inseamna ca vei putea intelege ce s-a intamplat, ca vei putea gasi o modalitate de acceptare si a acestei forme de manifestare.
Constati ca partenerul tau de viata se poarta pe neasteptate intr-un mod in care nu l-ai fi banuit nicicand, pe care nu ti l-a dat de inteles vreodata, si te minunezi, te intristezi si te simti cumva contrariata. Nu atat pentru comportamentul lui cat pentru alegerea facuta de tine. Cum de nu ai intuit ca se poate intampla si asa ceva? Ca poate sa se poarte si astfel in unele imprejurari? Ei bine, nimeni nu poate anticipa absolut orice in viata! Daca am putea-o face, cred ca ne-am chema cu totii vrajitori. Sau asa ceva.
Inainte de acuza si pune la zid persoana iubita, atitudinea sau vorbele lui nepotrivite, stai si gandeste-te nitel la tine. Oare cum ai fi reactionat tu in atare situatie? Sau in conditii mult mai complicate? Ti-ai fi tinut cumpatul? Ai fi putut iesi cu demnitate si cu fata curata, fara a jigni sau gresi fata de absolut nimeni? Putin probabil!
Nici noi nu suntem perfecte. Asa, in general. Si nici pentru ei. Si ei si-ar dori sa avem un corp perfect, care sa le inspire voluptate si fecunditate. Sa fim elegante, delicate, puternice, atotstiitoare, culte si elevate. Dar in cele din urma si ei ajung sa se multumeasca la fel ca si noi, cu o anume “jumatate”, care nu e nici pe departe perfecta. Iar viata merge inainte.
Important e ca la inceputul unei relatii pe care ti-o doresti de durata, in care te aventurezi sa investesti timp, sentimente, clipe care sa se transforme in amintiri minunate, sa fii constienta cat anume poti accepta, si bun si rau, din partea Lui. Pana unde poti merge cu rabdarea si intelegerea fata de el.
Partea cea mai frumoasa a oricarei relatii este cea de inceput, in care esti complet indragostita si ai impresia ca poti accepta orice, ca te poate face fericita doar si numai printr-o atingere, un sarut sau un simplu zambet. Incearca sa pastrezi cat mai mult acest sentiment, aceasta stare minunata, gandind cu ceva timp inainte la toate aceste “amanunte” care iti pot asigura o fericire pe termen lung sau care iti pot narui visul barbatului perfect mult dorit si asteptat.
Totul s-a terminat intre noi
