Trag cu ochiul de ceva timp sa vad ce se intampla acolo. Toata lumea stie de Fumoarul Avocatilor. Desi am si eu insigna, nu simt ca as avea voie sa intru. Intr-o zi imi fac curaj si ma asez pe un scaun. O doamna intra cu mine in vorba. Imi spune ca a fost judecatoare dar ca a trecut in avocatura de cativa ani.. Cu siguranta am o moaca tampa ce se chinuie sa faca pe grozava. Ma rog sa pot macar sa scot un cuvant cat de cat normal pe gura. Sau macar sa nu lesin. Ce bine ca nu-i pasa de mine.. Are nevoie doar sa vorbeasca, la cafea. Iar eu sorb fiecare cuvant de judecatoare avocata. Ma bag cu totul in ochii ei si ma simt coplesita de tot ce a vazut si a auzit un asemenea om. Mi se pare ca niciodata n-am sa ajung mai departe de un scaun din Fumoarul Avocatilor. Ah, iar ma simt atat de cumplit.. Deodata, femeia de pe soclu imi face o marturisire. Un an de spitalizare intre viata de judecatoare si viata de avocata. Deh, probleme cu capul. Nu ai cum sa rezisti prea mult. Asa e viata in tribunal.
Brusc, oglinda se sparge. Ma prinde in brate un copil dintr-o alta oglinda. Ma recunosc din prima clipa.
Trebuia sa ma fi gandit ca atunci cand sari din tenesi in pantofi cu toc, nu mai ai cum sa sari cateva trepte deodata.
Foto: Vilia Lupu
Dumnezeu este in inima ta! (O discutie cu un copil de 3 ani)
Te iubesc pana la divort
