Istoria cuceririi amoroase, spusa de un barbat

De unde vine aceasta pasiune pentru a descoperi amorurile si cuceririle amoroase din vremuri trecute?

Istoria este, pentru mine, o materie vie: ea influenteaza inconstient felul nostru de a gandi sau de a actiona. Am fost intotdeauna interesat de istoria constiintei umane, de aparitia unui anumit sentiment si de felul in care il vom traduce pe acesta mai intai in cuvinte, acpoi in acte, in functie de substratul cultural care ne apartine. Din acest punct de vedere, am fost sensibil la istoria pudorii (n.r. Jean Claude Bologne a publicat si o "Istorie a Pudorii", la Editura Hachette), pentru ca in acel moment specific ne constientizam propria nuditate, si asupra sentimentului amoros, pentru ca acela este momentul in care un sentiment difuz prinde viata si se muleaza pe referintele noastre culturale. Cucerirea amoroasa este, pentru mine, istoria primului pas, momentul in care iubirea (sau dorinta) isi alege cuvintele si actele pentru a se declara.

Toate acestea tin de istoria noastra. Privirea pe care noi o aruncam lumii este tributara a unui trecut colectiv, pe care suntem liberi sa ni-l asumam sau sa il refuzam, cu conditia de a fi constienti de el. Nu am vorbi astazi despre dragoste in acelasi fel daca romantismul nu ar idealizat pasiunea amoroasa, iar romantismul nu ar fi putut face acest lucru fara sa isi doreasca reabilitarea dragostei curtenitoare, intr-un context impregnat de cartezianism. Dragostea curtenitoare in sine nu ar fi existat fara distinctiile crestine intre caritate si concupiscenta, modelata pe teoriile platonice, ele insele mostenitoare ale sofistilor. Acestea sunt inlantuirile inconstiente care ma pasioneaza.

Cum va documentati pentru cartile si eseurile dumneavoastra? Cum procedati pentru a reda informatiile oamenilor intr-un format cat mai accesibil?

Din moment ce suntem interesati de stereotipuri, de prejudecatile care ne-au modelat privirea si au creat constiinta occidentala, totul poate deveni sursa: amintirile, corespondenta, jurnalele intime, tratatele moralistilor sau filozofilor, sursele juridice sau judiciare si, bine inteles, literatura si artele plastice, care vehiculeaza in fiecare din operele create astfel cliseele epocii lor, pe care adeseori le izoleaza si amplifica.

Pentru ca este vorba (n.r. "Istoria cuceririi amoroase din Antichitate si pana in prezent") de o epoca destul de lunga, asta se poate transforma intr-o istorie impresionista fie prea stufoasa, fie prea superficiala. Trebuie, deci, sa definim un corpus (n.r. lat. culegere mare de texte) privilegiat si suficient de restrans si una sau doua idei fortate care vor servi ca un "fir rosu". Corpus-ul este definit in prealabil, iar ideile "fortate" vor aparea pe parcurs. In cazul cuceririlor amoroase (n.r. al documentarii pentru carte), corpus-ul a fost constituit de manualele de seductie, prea putin exploatate si pe care credeam ca le pot gestiona. Am consultat mai mult de o suta si zece astfel de manuale, de la "Arta iubirii" a lui Ovidiu si pana la cele din 2007. Alte surse au completat acest corpus de baza. Problema mea a fost sa vad daca aceste sfaturi erau sau nu aplicabile, utilizate sau nu de romancieri, daca se nasteau din experienta seducatorilor sau din situatii livresti.

Cum se petrecea jocul seductiei intre un barbat si o femeie? Ne puteti descrie care este jocul de seductie favorit dintre cele incluse in carte?

Daca cred intr-o istorie a seductiei, cred pentru ca nu exista un comportament unic. Dar exista cateva linii generale care explica comportamente diferite. De exemplu, curtea va fi facuta persoanei care isi poate da consimtamantul. Poate fi vorba de tata, iar tehnicile aplicate seductiei unei fete ii vor fi adresate: cadouri, promisiuni de casatorie, lingusirea, etalarea bunurilor...Seductia poate fi si un joc social adoptat cu autorizatia parintilor pentru a transforma o casatorie din interes intr-o casatorie din dragoste: in epoca romantica, curtea "oficiala" avea acest scop: sa faca sa se nasca dragostea in inima unei logodnice a carei mana fusese deja acordata de familie. Tehnicile au variat intotdeauna, pentru ca unul din principiile seductiei este sa fii (sau sa pari) sincer, de aceea originalitatea este apreciata: sa intrebi o trecatoare necunoscuta cat este ora poate ca a fost o tehnica de apropiere eficace, dar ea s-a depreciat in timp in totalitate. Cu toate acestea, declaratia trebuie sa se situeze in interiorul anumitor coduri, pentru a nu fi gresit intelese (unele gesturi, cum ar fi, de pilda, sarutatul mainii poate trece de la politete la o declaratie amoroasa), sau sa treaca drept mitocanie: in secolul al XVIII-lea, a lua mana unei femei putea fi considerat drept un gest ofensator, cu toate ca astfel ar parea banal.

Preferinta mea, in ceea ce priveste tehnicile seductiei, se indreapta catre intrigile psihologice pe care le imaginau barbatii secolului XVIII pentru a face sa se nasca un sentiment la o femeie, avand, in acelasi timp, aerul unei indiferente absolute. Exista atat de multe abordari subtile in dragoste!

Ne puteti descrie felul in care mariajul si parteneriatul dintre doua persoane a evoluat de-a lungul timpului? In ce etapa ne aflam astazi?

Este o istorie lunga si imposibil de rezumat. Trebuie avut in vedere faptul ca mariajul, in culturile greco-romane si germanice care au influentat cultura noastra occidentala, nu era decat o forma de uniune printre alte forme posibile: este cea care determina legitimitatea copiilor, mostenirile si era responsabilitatea familiilor, nu a indivizilor. Alte forme -concubinajul, mariajul din prietenie- aveau o existenta legala, dar nu aveau aceleasi efecte. Ele nu puteau, deci, sa fie propuse decat unei fete de conditie sociala inferioara. Totul s-a complicat dupa ce dreptul canonic crestin a identificat drept un mariaj valid toate formele de uniune intre un barbat si o femeie si a ridicat pe un piedestal casatoria, conceput ca si o reflectie umana a mariajului sacru dintre Hristos si Biserica. Asta a presupus interdictia divortului, deci imposibilitatea de a fonda mariajul pe un sentiment la fel de trecator ca si pasiunea amoroasa. Reintroducerea divortului si promovarea casatoriei din dragoste au fost contemporane, dar efectul a fost de a fragiliza uniunile si de a multiplica experientele efemere. Secolul al XX-lea a incercat sa iasa din mijlocul acestor contradictii legalizand noile forme de uniune (concubinaj, alte forme recunoscute), dar, diferit de culturile antice, aceste forme nu mai sunt legate de conditia sociala.

Cum credeti ca persoanele de astazi reactioneaza la aceste subiecte: sunt mai degraba interesati sau credem ca stim tot ce se poate stii despre dragoste si cuceririle amoroase?

Exista o mare cerere pentru acest fel de subiecte, pentru ca avem impresia (asa cum si altii au avut-o in alte epoci) ca mariajul este in criza si ca trebuie sa devenim la conceptii mai vechi. Este, bine inteles, gresit. Pe de o parte, pentru ca valorile societatii s-au schimbat (individualismul este bine ancorat in mentalitate, chiar si in sanul cuplului) si pe de alta parte pentru ca istoria nu poate da lectii de morala. Este, in acelasi timp, o sursa de toleranta, pentru ca ea ne arata ca tot ceea ce ni se parea "anormal" a fost acceptat in alte culturi si pentru ca nu e nimic natural in comportamentul nostru, aspectul cultural fiind mai important.

Care erau atributele feminine cele mai eficace pentru seducerea barbatilor? Sunt ele aceleasi si astazi?

Exista, intr-adevar, cateva constante in vocabularul feminin al seductiei. In primul rand o constanta in principii: barbatilor le revine seductia activa -sa faca primul pas-, femeilor seductia pasiva (de a arata ca accepta avansul facut de barbati). In acest sens, armele femeilor sunt traditionale si se pastreaza din Antichitate - jocul de priviri, ocheadele si privitul cu coada ochiului, cochetaria (in imbracaminte, farduri, dar si in falsa furie sau negare a sentimentelor), gesturile ambigue (aranjarea coafurii pentru a-si arata albeata gatului), cuvintele cu dublu inteles si suspinele, cererile de ajutor (a lasa sa cada un obiect). Toate acestea s-au schimbat in anii '80, atunci cand femeile au inceput sa foloseasca tehnici mai directe, dar prejudecatile sunt inca puternic ancorate in spiritul lor.

Ce folosesc barbatii cel mai des pentru a cuceri femeile?

Tehnicile masculine sunt, spre deosebire de cele feminine, foarte variate si se reinnoiesc periodic. Le putem regrupa in tipuri majore. Cadoul este modul de abordare cel mai frecvent si cel mai vechi, dar nu trebuie sa luam darul gresit. In anumite epoci si in anumite medii, cadourile pretioase, bijuteriile, sunt cele mai eficace, dar ele o pot si nesocoti pe femeie, dand impresia ca o cumparam. Sunt preferate cadourile simbolice, un pantof (simbolul vietii conjugale), un fruct (simbolul fecunditatii), o suvita de par (o parte din tine), flori (a fost dezvoltat un limbaj cu totul special intre flori si dragoste) sau un obiect imaterial (ii poti darui inima ta).

Declaratia este mereu facuta de catre barbat, o femeie "serioasa" nu accepta sa faca avansuri, dar ea trebuie sa para mereu sincera, ea nu poate fi stereotipa. Declaratia se poate face oral sau prin scris, iar mijloacele de a strecura un biletel de dragoste unei fete puteau fi foarte ingenioase sau supravegheate: erau, de pilda, lasate sa cada langa strana in care se ruga ea. Manualele de seductie, plecand de la cele din secolul XIX, au multiplicat tehnicile si le-au variat, dar este greu de spus in ce masura au fost folosite si cu ce succes.

Care este tehnica amoroasa pe care o considerati cea mai periculoasa sau cea mai nebuneasca?

La sfarsitul secolului XVIII si inceputul secolului XIX era la moda "falsa sinucidere": sa mori pentru o femeie era cel mai bun mijloc de a-ti arata dragostea. Dar era important sa nu reusesti! Anumite manuale de seductie vorbeau de un pistol introdus in gura, dar inspre obraz (glontul era primit in obraz) si exista cateva exemple ale acestei tehnici: Berlioz a cucerit-o pe Harriet Smithson luand opium sub ochii sai, dar prevazuse tot si avea un puternic vomitiv la el, pe care l-a folosit imediat ce fata si-a declarat dragostea.

Mai exista placere in jocul amoros? Lipsa de timp ne mai lasa sa nu il luam foarte in serios?

Nu vorbesc neaparat de placere, abordarea amoroasa a fost intotdeauna resimtita ca dificila, penibila, un moment pe care abia astepti sa il treci cu bine...singurii care se simt cu adevarat bine sunt seducatorii profesionisti, Don Juanii, acestia fac cu adevarat un joc din seductie. O dragoste sincera e mereu timida si nerabdatoare sa stie raspunsul celuilalt. De aceeea tehnicile indirecte au fost mereu preferate (intermediari, anunturi la mica publicitate, agentii matrimoniale). Astazi, internetul a permis o dezvoltare incredibila a acestor abordari, avansuri, indirecte. Nu cred ca este vorba de o pierdere de vreme, ci de o lipsa de incredere in siner si de o exigenta mai mare asupra partenerilor: avem impresia ca cu cat intalnim mai multe persoane, avem mai multe sanse sa il intalnim pe cel cu care suntem compatibil, si astfel ajungem la internet. "Speed dating-ul" este bazat pe acelasi principiu. Din contra, epoca noastra se bazeaza mult pe joc, si deci pe placerea amoroasa de dupa declaratiile de dragoste si de dupa casatorie. Seductia poate fi permanenta pentru a intretine un cuplu fragilizat de un divort. Pentru ca mariajul nu putea fi rupt inainte, acesta seductie permanenta era mai putin importanta.

Ce credeti despre manualele de seductie? Isi ating ele scopul? Stiu ca ati consultat mai mult de 100 de carti pentru a va documenta.

Scopul acestor manuale nu este sa dea retete infailibile (nu ar fi nevoie de atatea manuale daca era cazul), dar de a da incredere tinerilor timizi si a le imprumuta putin din "trucurile" celor care au reusit. In epoca romantismului li se dadeau sfaturi despre cum sa se comporte ca niste actori (cum sa isi inroseasca obrajii, cum sa planga la cerinta, cum sa falisifice un lesin), in epoca actuala sunt invatati tehnici de marketing si sunt invatati sa seduca o fata ca si cum ar vinde o canapea. Important nu este sa le aplici la sange, unele sfaturi sunt inutile, ci de a nu se descuraja.

Celibatul, mariajul, pudoarea, cucerirea amoroasa, sentimentul amoros...acestea sunt cateva din subiectele despre care ati scris. De ce sunt aceste subiecte atat de atractive penytru dvs ca scriitor si pentru noi ca public?

Raporturile dintre femeie si barbat au ramas la baza comportamentului uman si sentimentele au trecut printr-un raport cu sine insusi (pudoarea), cu celalalt (dragostea) so cu institutia casatoriei. Dar ce ma intereseaza cel mai mult cu privire la aceste subiecte este momentul de mica trecere: un "Da" si ne trezim casatoriti, o privire aruncata asupra corpului nostru si ne simtim dezbracati, un prim pas si sentimentul de dragoste se concretizeaza. Si pentru ca acest moment sa nu mai existe, omul devine dezorientat: este cazul celibatarilor (nu se trezeste nimeni intr-o dimineata spunandu-si ca e celibatar), e o constientizare lenta de care sunt interesat.

 

Sunteti scriitor, dar si istoric, profesor de iconologie medievala, jurnalist, romancier si conferentiar universitar. Cum va impartiti activitatea pentru a putea face toate aceste lucruri?

Sunt scriitor in cea mai mare masura, invatamantul nu reprezinta decat o parte minima din activitatea mea (45 de ore pe an). Totul face parte dintr-o voracitate a lecturii...ele hranesc in acelasi timp cursurile mele (iconologia incearca sa replaseze o imagine in contextul istoric care a dus la producerea sa), eseurile (care cer o documentare enorma) si romanele mele: Istoria este facuta de oameni, si aceasta materie umana solicita in permanenta imaginatia. Daca nu as scrie romane, as fi tentat sa imi "sufoc" cartile in eruditie, daca nu as scrie decat carti de istorie, as fi tentat sa sa interpretez in permanenta comportamentele.

Am nevoie de acest echilibru intre imaginatie si eruditie, care trece alternativ intre roman si eseu. Pentru restul activitatii mele, nu e decat o chestiune de timp. Cand faci ce iti place, n-ai nevoie de vacanta -15 zile pe an imi sunt suficiente-, iar separarea intre munca si timp liber nu are niciun sens.

Ati publicat mai bine de treizeci de opere literare, mergand de la poeme, romane, eseuri, dictionare. Aveti un subiect preferat?

Nu cred in subiectele literare. Pentru eseuri, temele sunt destul de evidente, dar pentru romane -si mai mult, cand este vorba de poezii-, personajele sunt cele care isi aduc propriile subiecte, iar scriitura conteaza pe exactitudinea cu care un anumit mesaj este transmis. Exista, fara indoiala, anumite subiecte predilecte in opera mea, dar nu vreau sa devin prea constient de acest lucru, si chiar daca am identificat anumite teme (cum a fost cel de-al treilea Testament, care m-a obsedat o perioada), vreau sa le indepartez pentru a crea in libertate.

Care este urmatorul dumneavoastra proiect important?

Nu imi place deloc sa vorbesc despre viitor. Am un roman in lucru la un editor; aparitia depinde de parerea acestuia si un manuscris istoric pe care trebuie sa il predau editorului meu. In ceea ce priveste istoria, ma voi axa pe domeniile mele favorite (raporturile dintre cele doua sexe si cele cu propriul corp). Pentru romane, incerc sa variez pe cat posibil personajele, perioadele istorice, scriitura.