Ma rotesc, eu aceeasi, mereu alta cu fiecare tura, care se defineste cu mine cu tot asemenea inelelor unui copac.
Oameni de pe margini ma privesc, cateodata neclintit:
Unii zambesc nedumerit, altora le sta inima-n clipa de atata pripa.
Unii asteapta sa gasesc echilibrul drept, sa cobor si sa pasesc.
Umerii, totusi, nu mai pot fi drepti:
s-au rotunjit de cascadoriile gandurilor.
Cand sa ametesc, m-a atins un gand celest:
Echilibrul ar trebui sa-mi fie în spirala,
ca sa pot sui pe scara circulara
in pasi de primavara.
Dortisor
Aripi
