Cateva intrebari pentru parinti

1. Ce facem cu sinceritatea copiilor?
- Roxanica, haide sa mananci niste tocanita. Haide, ca e buna.
- E buna, dar mie nu imi place.
Ce mai poti spune dupa ce obtii un astfel de raspuns?!? Cand un copil te refuza intr-un mod atat de elegant, fara a-ti denigra mancarea, fara a-ti respinge invitatia intr-un fel negativist si, in acelasi timp, spunanandu-si doar parerea, declarandu-si simplu optiunea??

2. Ce facem cu copiii dificili?
Fiecare persoana in parte are propriile dificultati. Pe copiii nervosi ii calmeaza jocul cu apa. Asa ca, fie vara fie iarna, puteti sa le sugerati o baie in plus, sa ii invatati sa faca baloane de sapun, sau pur si simplu sa ii lasati sa se linisteasca singuri inventand jocuri in fata robinetului cu apa.

3. La ce varsta incepe copilul sa isi controleze reflexele?
In jurul varstei de doi abni, cand copilul devine capabil sa urce si sa coboare singur o scara de zidar, pana la ultima treapta de care se prinde cu manutele. Inainte de a fi capabil sa faca acest lucru fara ajutor este prea devreme pentru el; deci nu incercati sa va constrangeti copiii sa faca lucruri care nu le stau inca in putere, pe care nu le pot controla inca fizic si psihic. Si, in orice caz, nu ii admonestati in cazul esecului. Nu ii ridiculizati in fata familiei, a prietenilor, cunostintelor sau, si mai rau, a unor persoane straine. Copilul poate intelege si accepta multe de la parintii lui, insa cel mai dureros pentru el si de neacceptat este sa fie umilit in public.

Un copil mic va dori sa mearga singur la toaleta in momentul in care va fi capabil sa isi foloseasca bine mainile, cand se va misca usor, isi va coordona liber si fara efort miscarile, cand are un tonus bun si vorbeste bine.

Este indicat ca parintii, mama mai cu seama, sa nu ii aduca celui mic olita in sufagerie, bucatarie sau camera copiilor. Acest obiect e bine a fi folosit numai in baie, acolo unde ii este locul; nu in incaperile in care se ia masa sau se sta.

4. Cand ducem copiii la culcare?
Este indicat, atunci cand este posibil, ca cei mici sa nu fie dusi la culcare inainte ca tatal lor sa se fi inapoiat acasa. Daca nu sunt pusi in pat, vor ajunge sa ceara singuri atunci cand se simt obositi si somnorosi sau, o vor face ei singuri in momentul in care vor fi capabili sa se urce in pat.

5. Copiii au cosmaruri?
Toata lumea are cosmaruri! Aceasta constituie modalitatea oamenilor de a se elibera sau de a lupta cu gandurile insuportabile de peste zi. E firesc pentru un copil aflat in jurul varstei de 7 ani sa aiba cosmaruri, cel putin de 2-3 ori pe saptamana. Aceasta este varsta la care un copil incepe sa inteleaga si sa faca diferenta intre a iubi si a dori pe cineva.

6. Ii fortam pe cei mici sa ne accepte efuziunile afective?
Toti parintii simt nevoia sa se poarte frumos, cu blandete, cu copiii lor; uneori, chiar sa-i giugiuleasca si sa-i rasfete, sa ii pupe si sa ii stranga in brate. Dar ei nu simt nevoia niciodata  sa ceara permisiunea celor mici pentru a-si manifesta astfel afectiunea fata de ei. De cate orin nu am vazut copii respingand imbratisarile sau saruturile parintilor, bunicilor, rudelor sau a altor persoane mai putin cunoscute. Fie ca ne place sau nu, ca suntem capabili a recunoaste si admite, copiii au si ei preferintele lor, starile lor bune sau rele, toanele lor. In definitiv, aceste manifestari ale adultilor fata de copii constituie mai mult nevoia celor mari de a-si potoli tandretea; de cele mai multe ori copiii nu cer, nu indica si nu obliga la asa ceva.

7. Cine pe cine “creeaza”?
Exista nenumarate mame care isi “compun” copilul cu mult inainte de a-l avea, de a-l concepe sau naste. Unele vor sa fie neaparat baiat pentru a-si multumi sotul si a-i duce numele mai departe; altele vor o fetita delicata, cu care sa fie prietene, fata de care sa nu aiba secrete, care sa o ajute in gospodarie si sa o inteleaga pe mama si sa fie alaturi de ea.

Sau vor sa aiba ochii albastri sau verzi, sa fie inalt si cu forme frumoase, sanatos si inteligent. In concluzie, sa indeplineasca toate insusirile, calitatile, aptitudinile si virtutile pe care ele, mamele, nu le-au avut asa cum si-ar fi dorit, care sa le indeplineasca toate visele sau idealurile.

Ce se intampla in realitate?!? Se naste un copil relativ agitat, care nu o lasa sa doarma, uneori bolnavicios, incapatanat si greu de controlat; care nu alege nici profesia mamei nici cea a tatalui, care nu are idealuri marete, nu e pretentios sau sofisticat cum se asteptau. Iar mamei, parintilor, li se vad astfel toate visele spulberate. Se angoaseaza si uneori chiar dispera, cauta tot felul de solutii mai mult sau mai putin potrivite, alteori forteaza limitele copilului sau ii impun lucruri pe care el nu si le doreste sau nu le accepta, incearca din greu sa tina pasul cu fiecare schimbare din viata lor, adusa de acel copil pe care parca nu il “recunosc”.

Exista si unele mame sau chiar tati pur si simplu speriati de venirea noului nascut; pur si simplu terifiati de micutul lor “alian”. Cand acesta incepea sa planga, il luau in maini si il tineau cumva la distanta, iar daca nu reuseau sa il linisteasca, il pasau amariti si dezamagiti de propriul esec, de la unul la celalalt.

Exista si parinti aflati la cel de-al doilea sau al treilea copil care inca se simt pierduti, dezorientati mai rau decat la primul. Se intampla adesea ca cel de-al doilea copil sa fie mai agitat, mai nervos, mai bolnavicios si sa isi nelinisteasca parintii mai mult decat primul copil.

Orarele de masa, schimbat scutece, plimbare, somn, vin in ajutorul parintilor, mai ales al acestora care se simt nitel depasiti de situatie. Pe oameni in general ii linisteste ritmicitatea, repetitia unor gesturi, activitati si comportamente.

Si astfel, mama, ambii parinti de fapt, ajung sa se lase oarecum condusi de nevoile si dorintele copilului lor si, uitand intr-ucatva de visele initiale, descoperind astfel o noua lume impreuna cu cel mic: lumea familiei lor.

8. Care este rolul gradinitei?
De a suplini lipsa vietii sociale a copiilor. Incepand de la varsta de 3-4 ani, este indicat sa ise dea copilului ceva de facut, sa aiba o preocupare: de la jocul cu cuburile, papusile sau masinutele, la colorat, desenat, modelat etc. Astfel se poate urmari are ii sunt inclinatiile si aptitudinile, ce anume il atrage mai mult.

9. Ii lasam pe cei mici sa deseneze?
De ce nu?!? Ei bine, exista si unii parinti care se tem ca aceasta noua preocupare a copiilor poate veni in defavoarea celor mari. Mai precis, cei mici nefacand foarte bine diferenta intre foaia de hartie si tot ce vad alb in jur, sa ia la “intrebar” peretii zugraviti in alb sau chiar si alte culori.

Stiu o astfel de familie, foarte atenta si grijulie cu lucrurile din casa, pe care le pretuiau in mod deosebit. Si-au dorit indelung sa aiba un copil si cand, in sfarsit au reusit sa il aiba, au invatat de la cel mic sa priveasca lumea si cu alti ochi. Precum spuneam, cel mic s-a apucat sa mazgaleasca pe peretele de langa patutul lui. Descoperirea “creatiei” a constituit un soc mai ales pentru tata. Insa si-a dat seama ca e mult mai important ca baiatul lui sa invete ulterior sa scrie si sa deseneze. Drept pentru care i-a tinut isonul si au mazgalit si desenat impreuna pe acel perete, pana ce aceasta preocupare si-a pierdut interesul. Baiatul nu a devenit arhitect, pictor sau scriitor. Dar are talent la desen si face uz de el ori de cate ori simte nevoia sa se exprime intr-un mod deosebit, personal.

Desigur, exista si altfel de parinti care prefera sa ii ascunda celui mic toate ustensilele de scris si foaie de hartie. In felul acesta reusesc sa salveze “onoarea” zugravelii, dar opresc sau incetinesc cumva evolutia propriului lor copil.

Oare merita pretul unei cutii de vopsea plus efortul rezugravitului pentru a-ti opri propriul copil sa invete sa scrie, sa deseneza sau sa coloreze?!?

In definitiv, nici nu e foarte sigur ca cel mic va face aceasta alegere sau confuzie, ca va trece de la foaia de hartie la albul imaculat al peretilor! Dar ce mai conteaza daca temerile mamei au fost astfel linistite?!? Se poate foarte bine ca aceasta oprimare sa nu fi aiba urmari asupra dezvoltarii ulterioare a copilului. Dar oare merita riscul?!?

10. Copiii pot fi pragmatici?
Da. Uneori chiar mai mult decat se astepata parintii. In prezent exista nenumarate teste la indemana educatorilor, profesorilor, oamenilor de specialitate, cu ajutorul carora evolutia copiilor poate fi tinuta sub observatie. De multe ori, adultii isi fac mai multe griji decat este cazul. Dar stim cu totii ca rolul de parinte este unul dintre cele mai grele si dificile.

Observarea atenta a copiilor poate fi uneori indusa in eroare de conditia in care activeaza micutii.

La gradinitia, educatoarea a observat ca unul din copiii ei a inceput sa faca toate desenele in negru. A atras atat atentia psihologului gradinitei cat si a mamei. In loc sa isi intrebe copilul in mod direct de ce alege mereu culoarea neagra pentru desenele lui, cel mic a fost supus la tot felul de teste si chestionare. Intr-un final, mama s-a gandit sa il intrebe pe cel mic despre ce este vorba. Iar copilul a raspuns simplu, sincer si naiv, asa cum o fac cei mai multi dintre copii: “Mi-am pierdut toate celelalte culori si stiam ca ai sa te necajesti si ca pedeapsa nu o sa imi mai cumperi altele. Asa ca folosesc singura culoare ramasa: culoarea neagra.”

Iata ca, inainte de a trage concluzii pripite, de a da fuga la specialist, de a ne face griji inutile, este mult mai indicat sa stam de vorba cu cel mic, sa investigam mai amanuntit motivele atitudinii acestuia.