Cu toata masculinitatea ta, ce inca imi da fiori... cu toata rasuflarea ta ce imi sufoca asfintitul de ganduri.
Te vreau ACUM mai APROAPE decat imi este permis. Te vreau ACUM in fiecare molecula ce se dizolva si se amesteca IN FREAMATUL acesta de valuri pe care mi-l numesc TRUP. Cu tine in gand e cel mai mare CHIN, fara tine, in trecutul meu, e cea mai pustie noapte de incheiat. Parca zilele se inclesteaza in ACEEASI stransoare a mainilor noastre. Parca fiecare cotlon al sufletului te MURMURA pe tine si fiecare rasarit iti recreeaza fragmentele din mintea mea.
Nu esti aici. Nu sunt acolo. Nu suntem nicaieri.
Ma amagesc doar ca am insemnat CEVA. Ceva mai mult decat o litera aruncata printr-o propozitie ce nu ti-ai sfarsit-o. Ceva mai mult decat un gand hoinar pe care l-ai pierdut cu ploaia. Ceva mai mult decat o pulbere de stea ce ti-a sagetat universul.
Nu ma inteleg. Nu reusesc sa inteleg aceasta DORINTA de tine, aceasta sete nesfarsita de a te mai avea. Si nu ma mint sa iti spun ca macar o data, o ultima data. Te vreau ALTFEL. Altfel decat iti imaginezi tu si pot stii chiar si eu.
Mi-am IMPRUMUTAT sufletul in prea putine povesti de amor nechibzuit. Al naibii de putine! Si ma doare cel mai tare ca nu m-am DARUIT niciodata complet, pasional si fara logica. Nu am reusit sa fiu a nimanui asa cum numai eu stiu ca POT fi. Nu am incercat, macar, sa ma abandonez total in bratele LUI.
Nu am avut incredere.
Nu am avut nici macar rabdare.
Ah, rabdarea asta! Nu mi-e sortita mie! Nu stiu sa o practic! Nu pot sa o inteleg! Nu reusesc sa o integrez spiritului meu!
In lumea mea este ori totul, ori nimic; ori acum, ori niciodata! Si nu e bine! Si sunt extrem de constienta de asta! Si am un orgoliu puternic si dureros de mare...
... si totusi EL nu a aparut.
Ar fi fost imposibil sa imi mai plang neajunsurile daca il intalneam, pentru ca atunci INTREAGA existenta mi s-ar fi contopit cu a sa si nu ar mai fi existat egoismul Eului meu, ci doar ancestralul si nesfarsitul NOI.
Unde esti? De ce nu ma cauti? De ce nu te gasesc?