Ma tot lovesc de convingerea ca un strop de zahar in conversatie nu strica si ca mai bine tii pentru tine anumite detalii, ca transparenta nu face decat sa declanseze razboaie. Ca oamenii vor sa fie mintiti si ca adevarul nu face decat sa raneasca. Oare?
Iata doua exemple pe care le-ati intalnit cu siguranta in viata de zi cu zi:
Cazul 1: Avem situatia in care A si B sunt prieteni, iar B evita sa ii dezvaluie un adevar care l-ar putea rani. La un moment dat, A este pus intr-o situatie jenanta, tocmai pentru ca nu era constient de acel adevar pe care B se temea sa i-l impartaseasca. Daca este ceva evident, A isi va da seama ca B s-a abtinut de la a-i spune adevarul si se va simti tradat. In mod firesc, B ar fi trebuit sa ii spuna lui A adevarul, cu riscul ca acesta sa se supere pe moment. Prietenia lor ar fi rezistat mai degraba unui astfel de soc decat lipsei de transparenta.
Cazul 2: In situatia in care X si Y sunt parteneri de afaceri sau colegi de munca, iar X, in loc sa joace cu cartile pe fata, ii spune lui Y doar franturi de adevar, Y isi va face tot felul de scenarii in baza informatiilor primite si a zvonurilor aparute intre timp. Cand Y afla, in cele din urma, ce se petrece, pentru ca adevarul are prostul obicei de a iesi la suprafata, razboiul este inevitabil, pentru ca Y se va simti tradat, indiferent de motivele pe care X le-a avut pentru a nu fi transparent. In mod firesc, in aceasta situatie, daca X ii spune lui Y ce are de gand si isi exprima clar intentiile, cei doi pot gasi impreuna o solutie de compromis.
Asadar, de unde pana unde conceptul potrivit caruia adevarul doare si face mai mult rau decat “legendele”, acele povesti suficient de adevarate incat sa convinga, dar indeajuns presarate cu minciunele cat sa nu lase la iveala adevaratele intentii?
Ultima oara cand am purtat o discutie pe aceasta tema, la intrebarea “De ce iti este atat de greu sa fii mai transparent?” am primit, mai in gluma, mai in serios, raspunsul: “Da’ ce, am mancat sticla?”
Voi ce spuneti?