Despre iubirea ei, I

Au trecut multi ani de atunci, nu va spune cati. Il revazuse. Acelasi chip, aceeasi privire, acelasi zambet. Poate putin mai trist, mai retras. Nu incerca sa faca nimic. Femeia il privea si atat. Se si imagina alaturi de el pe uriasa plaja numarand scoicile, intampinand cu bratele deschise valurile. Isi imagina vazandu-l acolo sus, pe coama Baiului strigandu-i nebuna iar si iar: “Te iubeeeeesc!!!te iubeeeesc!!!” nu raspundea nimeni, se auzea doar ecoul: “eeeesc!!!!eeesc!!!” Apoi…disparu. Nu il mai vedea, stia ca este acolo, numara in gand fiecare pas, credea ca dupa cei 24 de pasi numarati va aparea la capatul muntelui. Si asa a fost. Nu putea uita imaginea aceea  incarcata de frica, de spaima ca il va putea pierdea. Va pleca pentru totdeauna. Si asa a fost. Unde pleaca iubirea cand pleaca? Dar, oare chiar se duce intr-o alta lume? In alt vis? Sau ramane acolo, farimitata, strangulata, dar demna.             Il privi iar. Parea sa  nu fi plecat niciodata, era aceeasi seninatate si forta. Ea mai imbatranise, ii aparusera riduri si cearcane sub ochi, zambetul ii incremenise pe jumatate. “Esti frumoasa!” ii zise, “Atat de frumoasa!”.             Era deodata oglinda ei, se simtea din nou femeia-copil, ii crestea iar aripi cu care sa zboare, ii venea sa  cante, sa tipe de bucurie.             Nu facu nimic din toate acestea. Deschise doar ochii mari si negri. O lacrima se furisa in coltul ochiului. Nu il vedea, dar stia ca este acolo…pentru ea.
(foto: sursa internet)