Viata nu a fost intotdeauna simpla pentru portarul nationalei feminine, insa Luminita a stiut sa stranga din dinti pentru ca astazi sa fie nu doar cel mai bun portar pe care l-a avut pana acum handbalul feminin romanesc ci si unul dintre starurile handbalului mondial. Luminita a fost ani la rand desemnata cel mai bun portar din lume, castigand in cei 27 de ani petrecuti pe terenul de handbal trei Cupe ale Campionilor - doua cu Krim Ljubljana (2001, 2003) si una cu Kometal Skopje (2002) - o Supercupa a Europei cu echipa slovena (2004), o medalie de argint la Mondialele de la Sankt Petersburg si recent Cupa Cupelor cu Oltchim. Luminita a ales sa se retraga desi ar fi mai putut evolua cateva sezoane. Dupa atatia ani inchinati sportului, sportiva din Piatra Neamt se pregateste pentru o noua provocare - aceea de a deveni mama, dupa ce anii petrecuti pe terenul de handbal au privat-o pana acum de acesta bucurie.
Cum ai inceput handbalul si de ce ai ales sa faci acest sport?
Am inceput handbalul la varsta de zece ani. Pot sa spun ca a fost un sport de familie, pentru ca atat eu, cat si sora mea ne-am indreptat catre handbal indemnate de o verisoara care si in ziua de astazi este antrenoare.
Niciodata nu m-am gandit cand am pus pentru prima data mana pe minge ca o sa ajung unde sunt. Am tras din greu si munca mi-a fost rasplatita. Pana la 14 ani jucam handbal de placere. Insa, verisoara mea ne-a spus atat mie cat si surorii mele, sa ne tinem de acest sport pentru ca putem ajunge sa facem performanta. Ne cunostea. Stia cat suntem de ambitioase si se pare ca nu s-a inselat. Acum se mandreste cu noi. Sora mea nu mai joaca, dar a jucat handbal de performanta, fiind si la echipa nationala.
Ce a facut diferenta dinte sutele de copii care practica handbalul si Luminita Hutupan, cel mai bun portar pe care l-a avut Romania?
Nu stiu. Munca si seriozitatea de care am dat dovada. Nu-mi placea sa pierd. Vroiam tot timpul, si cand era vorba de jocuri de copii, sa ies in evidenta, sa fiu cea mai buna, sa castig. In momentul in care pierdeam, nu puteam sa mananc, sa dorm, nu eram buna sa fac nimic in acea zi. Ma framantam zi si noapte si nu stiam cum sa fac. Nu puteam sa-mi imaginez ca as putea sa pierd.
Cand s-a facut selectie la handbal, n-am fost printre cele selectate. Eram mica si grasa, dar cand m-au vazut cat sunt de serioasa am ramas in echipa. Apoi au inceput meciurile, cantonamentele. Tot asa, zi de zi, an de an, am terminat junioratul, apoi am trecut la senioare, mai intai sub comanda lui Dan Valentin, apoi Alexandru Mengone. Apoi am mers la Oltchim. Acolo se face adevarata performanta in Romania. Alexandru Mengone chiar mi-a zis: Fetito, du-te la Valcea, Acolo e valoarea ta, pentru ca vei ajunge un mare portar!
La Olchim am dat de antrenori precum Lucian Rasnita, Bogdan Macovei... Am ajuns in echipa nationala, si din 1997 nu am mai iesit din poarta. Imi placea handbalul si nu vroiam sa iau gol. Ma macina fiecare gol, dar strangeam din dinti si la urmatorul sut exepediat de o adversara imi ziceam "Lasa ca o sa-i arat eu ei. De ce sa fie cineva mai buna decat mine?".
Astazi se vorbeste foarte mult despre sacrificiile pe care trebuie sa le faci pentru a avea succes. In sport se poate face performanta fara sacrificii?
Nu. Am avut in cariera foarte multe obstacole. Dar, daca nu as fi tras din greu si nu as fi facut sacrificii enorme nu as fi reusit sa ajung acolo unde sunt acum. Au fost accidentari, mi-am pierdut ambii parinti, plus alte probleme.
Am trecut peste toate si am reusit sa ajung acolo unde nici nu visam vreodata sa ajung. Pe cea mai inalta treapta in Liga Campionilor, cea mai importanta competitie intercluburi, calificare la olimpiada, medalia de argint cu echipa nationala.
Ai pomenit de parinti, ce au zis ei cand le-ai spus ca tu vrei sa faci handbal?
Parintii mei mi-au spus: Daca nu te tii de scoala macar sa te tii de handbal. Si intr-adevar m-am tinut, dar din pacate nu am reusit sa le ofer bucuria de a ma vedea pe cele mai inalte trepte ale performantei. Doar mama m-a vazut castigand doua Ligi ale Campionilor, tata a murit in 1996, si nu m-a vazut decat atunci cand jucam la Fibrex Savinesti, unde ne bateam pentru a nu retrograda. Nu m-a vazut niciodata pe treapta cea mai inalta a podiumului.
Insa, cand am fost acolo sus, cand primeam cea mai stralucitoare medalie, sau ridicam cupa deasupra capului, simteam si simt si in ziua de astazi, ca de acolo de sus, ma urmaresc. Cred ca am reusit prin performantle mele sa le aduc o bucurie, sa-i fac sa fie mandri de mine, chiar daca nu mai sunt.
Am avut multe momente frumoase. Acesta este motivul pentru care nu am putut sa spun stop sportului pana acum. Nu pot sa spun ca mi-a placut mai mult o victorie sau alta. Toate au fost la timpul lor extraordinare. Bucurii imense care m-au ajutat sa trec peste celelalte dezamagiri.
Cat este de greu sa gestionezi relatiile de familie in contextul in care sportul de performanta iti rapeste foarte mult din timpul pe care ar trebui sa-l petreci cu cei dragi?
Este foarte greu. Am simtit pe propria piele. Nu stiam ce inseamna o zi de nastere, nu stiam ce sunt ale sarbatori. De Paste, de Craciun, de Revelion. Imi ziceam ca daca tot nu sunt cu familia, macar sa dau tot din mine la acele meciuri si sa-i fac fericiti de acolo de unde sunt. Vroiam sa ajut echipa pentru care jucam, sa facem performanta, ca astazi, cand merg acasa si vad toate medaliile si trofeele castigate in acest timp, sa-mi zic ca nu am facut degeaba toate aceste sacrificii.
Un an competitional este foarte greu. Ai campionat intern, ai competitii internationale, campionate europene, calificari, din patru in patru ani sunt jocurile olimpice. Este un program foarte incarcat. Insa nu imi pare rau de nimic. M-am simtit extraordinar alaturi de colege. Cand a fost distractie a fost distractie, cand a a fost de munca am muncit...
Cum a reactionat sotul, tinand cont de faptul ca sportul implica multe cantonamente, deplasari, iar cand alegi sa evoluezi pentru o echipa din afara chiar sa te stabilesti pentru un timp intr-o alta tara?
Sincer nu stiu cum de mi-a acceptat toate acestea. Dar, de fiecare data a fost alaturi de mine si m-a sustinut. In 2000, cand am plecat in Slovenia, sotul meu avea serviciu la Valcea, si-a dat demisia si a venit cu mine. Daca nu ar fi fost langa mine, nu stiu cum as fi reusit sa fac tot ce am facut. Era foarte greu, veneam obosita, simteam nevoia sa ma descarc. Din fericire a fost mereu acolo, langa mine.
Cele mai importante performante le-ai obtinut la Krim Ljubljana. Cum ai reusit sa te adaptezi intr-o tara care iti era total necunoscuta?
Mi-a fost foarte greu. Nu stiam engleza si nici limba slovena. In poarta era mai usor, nu trebuia sa stii foarte bine limba, trebuia sa aperi. Apoi am mers la scoala, atat eu cat si sotul. Si la echipa eram mai multe straine, erau fete din Rusia, Ucraina, Croatia ne-am ajutat intre noi. Am inceput sa ne adaptam, am invatat limba, dar a contat foarte mult faptul ca am beneficiat de sprijinul sotului.
Un portar este 50-60 la suta din echipa. E ultimul aparator. Dar nu poti sa faci un meci bun daca nu exista colaborare intre toti cei care sunt pe teren si pe margine. Cand am gresit, am recunoscut si incercam sa ne completam una pe alta pentru ca in finalul jocului sa fim multumite si sa castigam.
Te-ai retras de mai bine de doua saptamani. Cum arata viata fara handbal, dupa ce 27 ani ai facut acest sport?
Am iesit de doua saptamani si inca nu m-am obisnuit cu ideea ca nu o sa mai merg la antrenament. Dar a venit timpul sa spun stop. Imi va fi greu, imi este greu sa mai obisnuiesc, dar asta este. Acum o sa fac ceea ce n-am facut cand eram mai tanara... In vara o sa termin masteratul, o sa fac scoala de antrenori si sper sa antrenez. Vreau sa fiu antrenor de portari, deci nu o sa stau departe de fenomen.
Ce te-a motivat sa faci sport atatia ani?
Nu am putut sa dau cu piciorul la performantele care mi se iveau an de an. Lumea a tot spus ca de cinci ani de zile nu am putut sa fac un copil. Nu asta a fost problema, ci dorinta de a face performanta. Am iubit acest sport si am dat totul din mine pentru ca astfel sa-i ajut si pe cei de langa mine. Nu m-am considerat niciodata vedeta. Am tras din greu. Am fost sase copii la parinti si toti am luptat pentru a-i face pe parintii nostrii fericiti si pentru a ne castiga existenta. Nu stiu daca as fi avut aceleasi performante in cazul in care as fi provenit dintr-o familie cu foarte multi bani. Asa am luptat si prin munca mea am reusit sa ajung cine sunt.
Regrete?
Nu imi pare rau ca am ajuns la o varsta si nu am un copil. Intr-adevar, un copil iti schimba viata, dar avand in vedere performantele pe care le-am avut an de an in acest sport cred ca am iesit cu fruntea sus, si a meritat chiar si acest sacrificiu.
Planuri de viitor?
Imi doresc sa iau o mica pauza. Sa merg in concediu. Vreau sa am parte, dupa atata agitatie de putina relaxare, in dorita de a fi mama. Apoi, in vara vreau sa-mi termin masterul, pentru ca apoi sa fac scoala de antrenori.
M-am retras pentru a deveni mama. As mai putea ca portar la varsta pe care o am sa mai joc cativa ani, dar mi-am zis ca daca nu spun stop s-ar putea ca apoi sa fie prea tarziu.
Desi multe femei aleg sa fie mame la varste mult mai inaintate decat in trecut, totusi exista medici care spun ca vasta recomandata este pana in 35 de ani. Nu va sperie putin acest aspect?
Nu am probleme ca nu pot sa fac copii, dar a fost alegerea mea sa fac sport. Am facut foarte multe controale. Si eu si sotul meu suntem cu analizele la zi, insa toti doctorii mi-au recomandat pauza. Imi trebuie cel putin o luna, doua pentru a scapa de tot stresul acumulat in acest timp.
Sper sa dea Dumnezeu sa mi se indeplineasca visul al doilea, acela de a avea un copil. Primul s-a terminat in momentul in care Oltchim a fost eliminata din Liga Campionilor si nu am reusit sa castig Liga Campionilor cu o echipa romanesca.
Extravagante de VIP: vila de lux pentru caini si colier de diamante pentru bebelus
Priveste-o pe Maria Dinulescu in cel mai recent videoclip Depeche Mode!
