Doi ciini pentru un ateu

Saptamina trecuta v-am povestit despre o piesa de teatru extraordinara. Acum, chiar daca titlul articolului pare rupt dintr-un scenariu de film, o sa aflati o poveste reala.

De ce-si pierd oamenii credinta in Dumnezeu? Din prea mult bine sau din prea multa suferinta? Este nevoie de DOI CIINI.

Imi aduc aminte ca, acum citiva ani, in Spania, am vazut bisericile si manastirile goale, pustii. Si de oameni si, unele dintre ele, chiar de har. M-a durut sufletul. M-am intrebat ce anume mai tine vie acea natie… Parintele Arsenie Boca spunea ca “doar Sfinta Liturghie mai tine lumea!” In maiestuoasele catedrale din Spania, la Liturghie era doar preotul si, in cazuri fericite, doi-trei virstnici. Era un imens gol: si fizic, si spiritual! Cuvintele preotilor s-ar fi ridicat melodios spre inaltimile considerabile din acele  catedrale, insa, zidurile pustii de piatra le spargeau si le faceau sa se intoarca inapoi, in paginile Evangheliei. Atunci am avut un sentiment ingrozitor de “Rece”. Cum traiesc acesti oameni?  De ce nu mai cred in Dumnezeu? Mai sint ei, oare, capabili de iubire?...  A fost primul meu contact cu ateismul.

De-atunci, am fost foarte curioasa sa inteleg de ce-si pierd oamenii credinta in Dumnezeu. Am cautat raspunsuri si… le-am gasit! Am intilnit un ateu. Povestea lui suna cam asa: vazuse cum o masina lovea un ciine, lasindu-l sa se chinuie pina la moarte pe marginea drumului. Atunci, el, pentru ca era crestin si un om cu suflet, s-a oprit si a ingrijit ciinele, insa chinurile si suferinta acelui animal nevinovat l-au facut sa spuna ca nu exista Dumnezeu, pentru ca dac-ar exista, n-ar ingadui asa ceva. Era atit de vehement…

Din acea zi, acest om l-a negat pe Dumnezeu. De-atunci, este ateu. M-a intrebat si pe mine “de ce ingaduie Dumnezeu-ul meu sa se chinuie un suflet nevinovat” si “ce vina avea ciinele ala, de ce trebuia sa moara in chinuri”? 

N-am stiut ce sa-i raspund! I-am spus doar ca “lucrurile se intimpla cu rost si ca nimic nu e intimplator”. Evident ca raspunsul meu nu l-a facut decit sa ma considere la fel de incuiata la minte ca toti ceilalti oameni care au nevoie de Dumnezeu pentru ca   n-au incredere in ei.

M-am mihnit foarte tare. M-am suparat pe mine. Vroiam atit de mult sa-i demonstrez acestui om ca Dumnezeu exista si… nu puteam. Tot ce-i spuneam nu facea decit sa-i intareasca necredinta. N-am putut decit sa strig, in adincul sufletului meu, catre Tatal: “Arata-i Tu, Doamne”!

    Ulterior, m-am gindit ca eu am, poate, prea putina credinta incit nu pot sa infring nici macar necredinta unui singur om.  I-am intrebat si pe altii ce i-ar fi raspuns acestui ateu. Cei mai multi mi-au spus ca nu se poate da un raspuns concret la intrebarea “de ce-a ingaduit Dumnezeu  sa se chinuie acel ciine”, insa unul dintre ei mi-a spus ca i-ar fi raspuns asa: “Dumnezeu a ingaduit sa se chinuie acel ciine ca sa ramii tu prost, de-aia!”. M-a distrat enorm acest raspuns, dar nu m-a multumit…

    Ma simteam neputincioasa. IL rugasem pe Tatal sa-i raspunda ateului, insa acest lucru nu se intimplase. Inca…

    Trecusera mai bine de 2 luni si uitasem de poveste. Era seara si m-a plimbam cu acelasi ateu care se afla, de data asta, in stinga mea, la volanul masinii: conducea. Nici eu, nici el, n-am vazut de unde a aparut pe sosea un ciine… pe care nu l-a putut ocoli si l-a luat intre roti. Pret de citeva minute eu am amutit. El… a condus in continuare! N-a oprit!!!

     Cind mi-am revenit in simtiri l-am intrebat de ce n-a oprit. Tacea. I-am spus “opreste-te acum si hai sa ne intoarcem sa cautam ciinele!!!” N-a vrut! I-am spus ca nu e nici o diferenta intre el si cel care, cu un timp in urma, daduse in fata lui peste ciinele cu pricina. Tacea… O singura intrebare mai ramasese nerostita: “Acum crezi?”

    L-am lasat sa-si rumege fapta. Aceeasi fapta pe care o vazuse la altcineva si  pe care o condamnase, pina atunci, atit de grav. Aceeasi fapta care, pe el, l-a determinat   sa-L  condamne pe Dumnezeu la “inexistenta”.

    Acum as fi putut sa-i dau un raspuns ateului. As fi vrut sa-i spun ca e timpul sa se trezeasca pentru ca, asa cum spunea si Parintele Arsenie Boca, “cel mai greu pacat, vesnic fara iertare, este starea omului impotriva adevarului”. N-am facut-o. Stiam ca Dumnezeu a ingaduit ca inca un ciine sa se chinuie, pentru ca el sa vada cit de mult a gresit in judecata si sa se-ntoarca la credinta. Si mai stiam ca m-am aflat in acea masina, cu el, ca sa vad ca Tatal i-a raspuns si… sa inteleg ca, din pacate, lupta cu Intunericul e mult mai mare: ateul, chiar si dupa asta, IL neaga in continuare pe Dumnezeu.
    Nu stiu daca  inca mai “vinde” oamenilor povestea cu ciinele, insa stiu ca, in fata mea, n-o mai poate sustine. Nu stiu daca si-a recunoscut, macar o data, lui insusi, greseala… Nu stiu daca si-a dat seama ca, din orgoliu, IL neaga pe Dumnezeu.
Stiu doar ca lupta cu Intunericul va continua, iar eu… sint de partea Luminii!!! 

http://annadehillerin.blogspot.com/