Exercitiu: 48 de ore de entuziasm continuu! E oare de dorit?

"A nu te vaita este o arta", spunea cineva, dar unele dintre noi chiar nu suntem adeptele acesteia. Personal, nu prea ma incadrez in caracteristicile acestei "arte". Sunt o plangacioasa notorie in cercul prin care ma invart si nu ma pot dezice de acest lucru, mai ales ca atunci cand nu-mi convine ceva, o spun direct, in fata, fara menajamente. O veni poate si dintr-un rasfat primit adesea din partea celor din jur, vicios si uneori nesanatos, dar acum faptul e consumat, ceilalti suporta consecintele. Mi s-a propus printre alte subiecte sa incerc sa fac acest experiment, mai ales ca sunt foarte multi specialisti care promoveaza ideea ca "Atitudinea face totul!"; atitudinea pe care o ai in fata oricarui lucru - trebuie sa fim pozitivi in fata incercarilor grele ale vietii. Cat antagonism si cat de "exorcizant" imi suna. Eu si pozitivismul, baba si gloantele.

Sa va spun drept? Aceasta idee de articol este oarecum restanta de anul trecut, iar la finele lui 2009, pe lista mea de rezolutii s-a numarat si aceasta "injectie" permanenta de pozitivism pe care as vrea sa o manifest in noul an, constientizand de fapt ca sunt cam prea plangacioasa si ca ma vaicaresc cam din orice. Remember "13 rezolutii de top pentru un corp invincibil in 2010"?  Ale mele sunt, si daca nu ma credeati, uitati-va pe la sfarsit sa vedeti ca vorbesc serios...sunt niste "proiecte" pe care chiar incerc sa le pun in practica anul acesta. Rezolutia unei atitudini pozitive e pe la sfarsit, dar nu pentru ca ar fi mai putin importanta, pentru ca ordinea lor e aleatorie si nu a prioritatilor. Asa ca, zis si facut! Am pasit pe 1 ianuarie cu o deschidere larga si cu o imbratisare a lui "Eu pot". Si incerc treptat sa vad cum sta treaba, pentru ca am mai trisat pe ici pe colo...insa in ultimele zile m-am focusat pe acest proiect, al pozitivismului total, ce nu credeam ca va fi asa greu.

Am adormit propunandu-mi....

De cu seara, am trasat cateva obiective ale proiectului: era clar ca trebuia nu numai sa nu ma plang verbal sau gestual, dar nici cu gandul nu trebuia sa "pacatuiesc", asa ca experimentul trebuia sa vina...din interior. Am analizat un pic situatia si am pus lucrurile cat de cat la punct...in interior!

Apoi incercam sa trasez de asemenea, slabiciunile, zonele cele mai sensibile in care ma plang si sa intuiesc mai clar persoanele de care ma plang, pentru a le putea acorda o atentie mai deosebita si pentru a ma pune-n garda pentru atunci cand le voi infrunta. Inutil insa, ar fi trebuit pentru aceasta sa fac noapte alba, pentru ca lista nu se mai termina: incepea cu sapunul de la baie si se termina cu persoana mea, dupa ce trecea prin tot cercul de prieteni si cunostinte, si evident activitati pe care le faceam. Asadar, m-am culcat gandindu-ma ca nu mai sunt doar cateva lucruri pe care trebuie sa ma focusez si sa fiu precauta in privinta lor pentru a nu esua in demersul meu, trebuie sa fiu cu gandul in toate partile, ceea ce ma extenua inca de la inceput. Dar nici gand de renuntare, vroiam sa vad cum e sa traiesti intr-o lume totala optimismului, macar pentru 48 de ore!

Cine se scoala de dimineata (intr-o zi), se trezeste cu o noua atitudine in minte!

- Cand esti regina vaicarelilor, sa te auto-retrogradezi la un "cetatean de rand" nu este prea placut, dar nici imposibil. Asa mi-am descoperit un soi de instinct de auto-conservare in aceasta privinta. Asadar, m-am trezit evident pusa pe "cearta" cu telefonul care imi strica cel mai dulce somn. Inconstient (ce pretentii sa ai de la un om care nici nu-si da seama daca s-a trezit sau nu) era sa esuez din start, in mintea mea existand o tentativa de a mascari telefonul. Upsss, dar nu pot, nu am voie: telefonul a sunat! Si ce daca..o noua zi se asterne in fata mea...poate ca cea mai buna de pana acum, cum sa pornesc cu stangul?

- M-am bagat rapid la spalat cu gandul ca poate mai fur 5 minute de relaxare, si deja lucrurile pareau sa devina normale: apa ba era prea fiarta, ba prea rece, pasta de dinti pe terminate (a trebuit sa o secatuiesc), iar cheful de a iesi din casa pe un frig incredibil era undeva low. Dar stai asa: sa zic mersi ca am apa calda, ca am chiar si o idee de pasta de dinti, ca doar aborigenii, mayasii si alte popoare primitive faceau de doua ori mai mult efort pentru o igiena personala corecta...sau nuprea se sfortau?!?! Whatever, totul este bine cand se termina cu bine! Am reusit sa ma spal, sa-mi curat dintii, deci totul e ok!

- Deschid geamul si ma pregatesc sa zic "aoleu, ce frig e"! - doar fac asta in fiecare dimineata de iarna...si totusi revin la ganduri mai bune - doar e iarna, e normal sa fie frig, straturile de haine rezolva totul.

- Nu pot sa ies din casa fara macar o gura-doua de cafea, asadar purced spre bucatarie pentru un ritual zilnic. Pai sa va spun: eu beau de regula ness cu lapte dimineata, iar laptele TREBUIE sa fie nelipsit din casa; in acea dimineata insa laptele era inexistent pe raftul din frigider. O criza de nervi ce deja lua nastere prin capsor uitase de orice proiect: dar stai asa, "eu chiar pot", nu-i asa? Intotdeauna exista o solutie, chiar daca nu este cea mai fericita: imi fac pur si simplu o cafea (pe care o suport cat de cat fara lapte) si rezolv problema. Totul bine si frumos!

- Plec la munca, fara a reusi, macar in aceasta zi importanta, ca circulatia orasului sa ma ocoleasca in a-mi crea nervi. Era important sa nu ma plang, mai ales ca acesta era un punct nevralgic pe care trebuia sa il infrunt si in fata caruia trebuia chiar sa trec testul, nu mai era un fleac. Desi nu merg cu autoturism propriu (si slava cerului ca nu o fac), peripetiile din transporturile publice sunt de foarte multe ori mai mari. De exemplu, nenea care are masina cu 200 de cai putere si care te vede ca un gandac ce trebuie improscat de o adevarata baie de noroi, cand afara zapada pare sa nu mai supravietuiasca temperaturilor usor mai ridicate; cand tramvaiul nu mai vine, fiind blocata intr-o intersectie in care unii soferi isi demonstreaza talentul in a sofa; cand incerci sa urci in tramvai si 3 mosi si babe stau in fata scarilor blocandu-ti accesul in mijlocul de transport; cand aceleasi babe fac adevarate curse de prindere a unui scaun liber, trecand peste orice si oricine, inclusiv pantofii mei abia lacuiti...adica sunt niste chestii atunci cand te aventurezi in trafic care dau tonul unei zile foarteeeeeeee proaste. Off, cum sa fac eu fata acestor lucruri, si sa sfarsesc cu zambetul pe buze si cu un chip ca al lui Carrie Bradshaw din Sex and The City, in momentele in care multumirea i se citea pe fata. Pai pot, si chiar daca am impresia ca nu pot, trebuie sa pot: astept tramvaiul blocat, gandindu-ma la nervii mult mai tociti decat ai mei, ai sarmanului vatman si la faptul ca eu nu trebuie sa trec prin asta 8 ore pe zi sau si mai mult, cer politicos babelor si mosilor sa ma lase sa urc si eu in tramvai, gandindu-ma ca "de, sunt si ei batrani", dar cand baba ma calca pe picior, simt ca cedez de durere si de nervi. Sunt deja usor nervoasa si frustrata ca nu am putut sa ii zic nimic respectivei "doamne". Asta e! O sa trec si peste asta!

- Ajung la serviciu, unde de regula ma plang de toate pataniile pe care le-am intampinat in ziua respectiva sau de cand nu ne-am mai vazut. Stai asa, ca nu pot! Astazi lipseste discutia de la cafea in care mai povesteam una alta cu fetele. Asadar, trecand peste cafeaua de dimineata in care stateam la taclale iau pozitia de munca in fata calculatorului; insa mintea ma tradeaza, si ma gandesc cu tristete ca acel "pahar" de vorba de dimineata imi lipseste cu desavarsire; Deschid mailul si chiar daca sunt mailuri care ma enerveaza, de cele mai multe ori ma vaicaresc de lipsa lor, pentru ca sunt mailuri de la persoane importante pe care chiar le asteptam si care trebuiau sa soseasca pana acum; cum sa nu ma mai plang cand asta era pe ordinea de zi; inghit in sec spre uimirea colegilor care ma vad astazi cam...tacuta. Revin la munca si ma ingrop in ea!

- Intre timp, imi suna telefonul: o prietena pe care nu am mai vazut-o de mult, vrea sa iesim la o cafea. Ups! Ideea de a iesi la cafea este echivalenta cu "sa iti spun ultimele barfe noutati si sa schimbam impresii". Uofff, ce bine sunaaaa! Imi musc limba si o aman pe altadata bagand o scuza ca sunt busy. De ce am refuzat-o? Pentru ca eu nu puteam spune nimic din tot ce aveam pe suflet, caci insemna sa ma plang, ceea ce  contravenea experimentului: adica ea venea imi zicea de iubit, de prietene, de patanii si eu ce sa ii zic " nu ti se pare ca e cam innorat afara?", ceea ce nu ma caracterizeaza, is not me, eu care vorbesc, dezbat, intorc pe toate partile, toate ar avea un strop de vaicareala in ele, in proportii mai mici sau mai mari. Plec capul in tastatura si pentru un minut constat ca a avea o atitudine pozitivista intr-o lume pesimista si cu defecte din plin e foarte greu si nu te face deloc mai fericita. E un demers care te frustreaza, pentru ca eu cu zambetul pe buze sunt rupta din aceasta lume nu ma identific cu ea...deci nu este usor!

- Dupa o zi de munca in care linistea a domnit peste biroul meu, constat ca tacerea este rupta din "arta  atitudinii pozitive". Atunci cand nu dezbati probleme, cand nu te plangi de ce ti s-a intamplat, cand nu pui pe tapet, sperand la un sprijin, pataniile prin care treci...esti trista si tacuta, doar, doar sa nu scoti porumbelul din gura, care ar insemna esecul experimentului. Ajung acasa si parca nici ce am prin frigider nu imi prea face cu ochiul pentru a manca; sunt trista si nici nu mai tin cont de ceea ce mananc: Orice e bun!

- A doua zi a experimentului a decurs aproximativ la fel, linistea, frustrarile si nivelul de stres crescand fara margini. Nu sunt fericita, daca gandesc mai pozitiv, sau pur si simplu nu mai gandesc negativ. Sunt fericita cand stau la taclale cu fetele, cand ies cu prietenele si punem tara la cale si barfele la curent, cand fac revista presei si ma minunez de unele stiri si el comentez cu fetele si cand sufar ca nu am ultimele tendinte in materie de genti sau unghii.

Specialistul conchide...

Psihologul britanic Ema Citron sustine ca frustrarea ca reactie a acestui efort este una normala. Unul dintre motivele pentru care mergem la munca este, pe de-o parte, si pentru a socializa cu colegii, si mai ales aceea de a ne plange reciproc de diverse intamplari si fapte.

A suspina si a te plange de diverse lucruri sunt esentiale pentru o buna functionare a organismului, chiar pentru o detoxifiere si pentru a elibera o parte din stresul care se acumuleaza in timp. Toata lumea simte nevoia sa se descarce de diverse experiente de viata, pozitive sau negative. Diu punct de vedere psihologic, a te plange de ceva este sanatos, sustine Citron. A le pastra in tine, a le inhiba si a le acumula in timp, nu face altceva decat sa te transforme intr-o bomba cu ceas, care va exploda la un moment dat de nervi...

Nu rata articolul saptamanii!

Pandemia injecteaza Romania...cu vaccin sau pesimism. Eu am facut simple calcule cost-beneficiu si am facut o alegere; logica, si zic eu - rationala: m-am vaccinat! Tu ce alegi?