Romance pe campul de lupta

Apoi, prin intermediul biroului ONU din Romania, am reusit sa iau legatura cu doua dintre aceste super-eroine si am constatat ca uniforma nu le-a stirbit cu nimic din feminitate: dintr-o fotografie facuta de curand, Alina Nistorescu (pana nu demult Alina Hangan) zambeste optimist gandindu-se probabil la fericirea cea mare care va veni dupa casatorie, in timp ce Lucia Fitarau se mandreste cu doua fiice de 14 si 21 de ani.

Am vrea sa aflam mai multe despre dvs : daca sunteti casatorita, cati copii aveti, cum ati intrat in cadrul armatei, functia dvs exacta si ce v-a determinat sa acceptati sa luati parte la aceste misiuni (dorinta de a avansa pe plan profesional, dificultatile materiale)?

Alina N: Numele meu este acum Nistorescu (Hangan) Alina Ionela, m-am casatorit in urma cu 2 saptamani. Nu am niciun copil pana in acest moment.Sunt absolventa a Academiei Fortelor Terestre "Nicolae Balcescu" din Sibiu, promotia 2005 (prima promotie de fete din armata Romaniei de dupa revolutie). Sunt ofiter de comunicatii si informatica, in momentul de fata locotenent. Functia pe care sunt incadrata in acest moment este cea de comandant pluton. In misiunea din Afganistan am fost incadrata pe functia de ofiter de relatii publice a Batalionului 30 Manevra. Am hotarat sa particip la aceasta misiune deoarece a fost o mare provocare pentru mine si in cariera oricarui cadru militar este foarte importanta participarea la o misiune internationala.

Lucia F: Sunt casatorita, sotul meu este de asemenea ofiter, inginer militar si lucreaza  tot in Ministerul Apararii Nationale. Am doua fete,una de 14 ani si cealalta de 21 de ani. Actualmente sunt sef compartiment asigurare medicala la Statul Major al Fortelor Terestre. Am intrat in armata odata cu admiterea la Facultatea de Medicina Militara, respectiv pe locurile existente in cadrul Universitatii de Medicina si Farmacie Bucuresti pentru Institutul Medico-Militar.

Anul 1983 a fost anul in care am intrat in armata si in care implinisem 18 ani. Primele contacte cu viata de cazarma au fost cele in cadrul serviciilor pe care le faceam pe holurile caminului Institutului Medico-Militar (plantoane, ofiter de serviciu,etc.), studenti fiind la Universitatea de Medicina si Farmacie in acelasi timp. Mi-au ramas in memorie lanturile cu care se inchideau usile seara la ora 22.00 cat si sudoarea de sub cascheta  in zilele calduroase de primavara si vara cand mergeam la cursuri imbracati militar. Studentii civili imbracati lejer, de vara, ne priveau intotdeauna dispretuitori.

Am plecat in misiune din dorinta de a arata ca si o femeie poate fi medic militar (care sa raspunda de sanatatea a 400 de militari), dupa ce un domn colonel, actualmente general, mi-a dat de inteles ca, femeie fiind, nu voi fi capabila sa merg in misiuni externe unde sa port responsabilitatea unei functii de medic sef intr-un teatru de lupta. Si cu toate acestea am fost plecata in 2 misiuni in Kosovo -2002 si Irak - 2004.

Mai aveti in familie persoane care lucreaza in cadrul armatei? Dorinta de a lua parte la misiuni peste hotare v-a fost insuflata de catre cineva apropiat?

Alina N: Doar sotul meu lucreaza in mediul militar, iar la misiunea din Afganistan am participat impreuna cu acesta.

La ce tip de misiune ati luat parte?

Alina N: Am participat in perioada iulie 2008 - ianuarie 2009 la misiunea Batalionului 30 Manevra in Afganistan. Misiunile acestui batalion au fost de a sprijini populatia afgana in vederea realizarii unui climat de securitate favorabil in zona, de a asigura libertatea de miscare pe autostrada A1 din provincia Zabul.Din detasamentul romanesc au facut parte 5 femei care si-au indeplinit fara probleme misiunile cu care au fost insarcinate pe perioada efectuarii acestei misiuni.

Lucia F: Misiunea din Kosovo a fost o misiune de mentinere a pacii si ajutor umanitar. Am fost medic sef al unei companii de aproximativ 92 militari romani care executau misiuni de patrulare si paza pe anumite zone. Aveam ca obiective in primul rand pastrarea  sanatatii militarilor din trupele proprii cat si ajutorul medical acordat populatiei din zona, impreuna cu militarii si medicii militari italieni. A fost foarte mult de lucru, probabil ca pe timpul celor 5 luni am lucrat impreuna cu colegii italieni (cu care m-am si imprietenit de fapt) aproape cat as fi lucrat in tara, in  3 sau 4 ani de zile. Populatia albaneza se adresa foarte des medicilor italieni si romani din baza militara unde eram cazati.

Cum s-a desfasurat misiunea: cu cat timp inainte ati fost anunata ca plecati? Ati avut timp sa va pregatiti?

Alina N: Misiunea s-a desfasurat in conditii foarte bune. Inainte de orice plecare in misiune orice structura militara are o perioada de pregatire care dureaza 6 luni, asa ca a fost destul timp pentru a ma pregati.

Cum a reactionat familia dvs?

Alina N: Familia a inteles care este meseria pe care o am si sunt alaturi de mine. Ei m-au sustinut in tot ceea ce am hotarat sa fac.

Cum ati calatorit pana acolo? Ati intampinat vreo dificultate pe drum?

Alina N:Nu au fost probleme la granita deoarece transportul nostru s-a realizat cu aeronave militare, dar in bagajul oricarui militar nu trebuie sa existe alcool, droguri sau alte substante interzise. In bagaj am avut doar lucruri personale. Exista in bazele militare magazine de unde se pot cumpara produse de igiena personala de buna calitate, iar tinuta in baza era aproape tot timpul cea militara (in rest era tinuta sportiva), deci nu era nevoie de prea multe haine acolo.
 
Lucia F: N-am avut probleme pe drum, am plecat cu o ranita de 30 kg, pe un cadru metalic, pe care am carat-o in spate.

Unde ati fost cazata? Care erau conditiile (mancare, cazare, igiena personala)?

Alina N: Conditiile de cazare au fost foarte bune. Datorita temperaturilor ridicate exista aer conditionat in fiecare incapere. Hranirea si igiena sunt asigurate de o firma civila  si nu au existat niciun fel de probleme. Toti militarii romani beneficiaza de apa calda 24 h/zi, iar la masa in permanenta exista mai multe feluri de mancare de unde poti alege.

Lucia F: Locuiam in niste containere de aluminiu, dotate cu grup sanitar comun si aer conditionat. M-am hotarat ca plec cu 2 sau 3 luni inainte, dupa ce am avut acordul familiei, care m-a inteles:atat fetele mele (care erau mai mici atunci), cat si sotul  si parintii mei m-au sustinut. Stiau cu totii (mai ales sotul meu) ca ma duruse lipsa de apreciere a unora dintre sefi, pe simplul motiv ca eram femeie.

Cum se desfasura o zi din viata dvs? Stiti sa manuiti arme de foc?

Alina N:Eu sunt ofiter pe filiera directa si am executat trageri cu toate categoriile de armament usor de infanterie. In Afganistan ma ocupam de informarea interna a militarilor si realizam in fiecare zi o mica revista a presei cu principalele stiri aparute in publicatiile din Romania. Tineam in permanenta legatura cu cei de acasa (jurnalisti si biroul de presa al Armatei) pentru a-i informa asupra activitatii desfasurate de militarii romani. Pregateam materiale pentru publicatiile armatei si pentru posturi sau redactii civile.

Cum este vazuta Romania in afara?

Alina N: In relatiile pe care le-am avut cu militarii altor natiuni am observat ca acestia acorda un respect deosebit militarilor romani. Romania este vazuta in teatrele de operatii prin intermediul militarilor ei, iar activitatea pe care o desfasoara ei acolo este remarcabila.

Lucia F: Am avut sentimentul ca nu toti militarii straini vad Romania prin prisma romanilor care mananca lebede, fura si cersesc. Am avut ocazia sa merg cu un militar roman la Spitalul Italian ROLL 2 din Irak, unde militarii italieni avusesera un accident: un blindat de-al lor fusese atacat si militarii italieni erau raniti. Am fost impresionata de faptul ca romanul pe care il adusesem a fost luat primul (inainte de a se face un bilant al ranitilor pe care le aveau italienii) si introdus in sala de operatie. Era o urgenta, hernie strangulata.Cred ca Romania este vazuta prin prisma noastra, a fiecaruia dintre noi. Stii sa arati ca exista calitate - indiferent de prejudecatile pe care le au ceilalti - ti se raspunde cu calitate.

Cum va intelegeati cu localnicii? Ati legat prietenii (cu cei de acolo sau cu alte femei aflate in misiuni similare)?

Alina N: Datorita faptului ca localnicii sunt musulmani a fost destul de dificil pentru mine, fiind femeie, sa stabilesc relatii cu ei. Acestia acorda un respect deosebit femeilor, dar nu le implica in viata publica. In astfel este foarte usor sa stabilesti legaturi cu militari femei din alte armate.

Lucia F: Cu localnicii nu se putea vorbi prea mult in Irak. Era pericolul foarte mare. In spitalele irakiene am cunoscut femei irakiene culte, frumoase, a caror inteligenta si nivel de cultura depasea nivelul unui european, dar si femei care traiau la nivelul Evului Mediu, in colibe de stuf sau de pamant, imbatranite de munca, ai caror barbati stateau si fumau pe marginea drumului. Am fost impresionata de localnicii mutilati dupa razboi, de copiii cu sechele fizice. Cel mai mult m-a afectat insa starea militarilor nostri, raniti in  teatrele de lupta. Cu acestia am fost in misiuni si desi n-am avut in detasamentele cu care am plecat nici un coleg pe care sa-l perd, nu-mi va sterge nimeni si nimic din amintire jertfa unor colegi cu care am glumit, am mancat la aceeasi masa, am luptat (eu in spatele TAB-ului, cu o trusa de medic), am ras, am strabatut campiiile nesfarsite ale Irak-ului.

Cat de vizibila era amprenta razboiului?

Alina N: Nivelul de trai este foarte scazut in Afganistan. Afganii traiesc in conditiile de trai pe care cred ca le aveau stramosii nostrii in urma cu cateva sute de ani, iar datorita acestui lucru amprenta razboiului este vizibila, dar nu la un nivel foarte ridicat.

Cum este razboiul vazut in realitate fata de ceea ce este prezentat la televizor?

Alina N: In relatiile pe care le avem cu mass media incercam sa aratam adevarata fata a razboiului. Fiecare jurnalist care a ajuns in Afganistan a participat alaturi de militarii romani la misiuni si a vazut adevarata fata a razboiului.

Lucia F: Fata de ce vezi la televizor razboiul e dureros, pentru ca mergi cu oameni de care te-ai atasat si pe care vrei sa-i mai vezi si dupa ce se termina razboiul. Ca medic, vrei sa-i duci sanatosi acasa, sa-si vada familia,sa-ti tina copii in brate.

Ati vazut victime omenesti? Ati avut ocazia sa interveniti pentru salvarea lor?

Alina N: In orice razboi exista victime. Doar militarii care executau misiuni si sanitarii romani au avut posibilitatea de a ajuta victimele acestui razboi.

Lucia F: Am vazut foarte multe victime in viata sau mutilate si am incercat intotdeauna sa intervin pentru a trata si salva miltari dar si civili. Sunt foarte multe de povestit.

Cum ati pastrat legatura cu familia in tot acest timp?

Alina N: Legatura cu cei de acasa se tine prin intermediul Internet-ului si a unei retele de telefonie a armatei.

Lucia F: Familia putea fi contacta in timpul acesta numai telefonic.

Ce inseamna "sa vezi moartea cu ochii"?

Alina N: Nu pot sa spun ca "am vazut moartea cu ochii" vreodata, dar acolo, deoarece pericolul exista la orice pas, multe dintre actiunile care ti se par dificile in mod normal le executi fara nicio problema.

Lucia F: Nu stiu daca "am vazut moartea cu ochii" , dar am simtit mereu pericolul ei sau mirosul ei: trebuia sa ma mentin la un nivel de echilibru deoarece stiam ca sunt medicul sef care trebuie sa aiba grija de 400 de oameni.

Ce experiente v-au marcat? Cu ce amintiri si senzatii ati ramas?

Alina N: Nivelul de trai al afganilor si nevoia de ajutor care se citeste pe chipul fiecarui copil afgan m-au impresionat cel mai mult. Nu se pot descrie in cuvinte senzatiile pe care le-am avut la prima intalnire cu acestia.

Lucia F: Mi-a ramas amintirea unui moment din Iraq, cand, aflata intr-o scoala religioasa de fete care trebuiau examinate medical, am observat privirea speriata a ghidului. Eram cu doua surori medicale italiene de la Crucea Rosie Italiana. Ghidul mi-a spus repede intr-o engleza greu de inteles sa ies afara si sa scot casca de pe cap sa se vada ca sunt femeie. Am facut ce mi-a spus fara sa inteleg prea multe, cu atat mai mult cu cat se si balbaia. Afara era adunata o multime de irakieni, care vociferau nervosi si dadeau cu pietre in zidurile scolii si in TAB-urile romanilor. Pe masura ce inaintam spre poarta cu casca in mana si desfacandu-mi parul -care era lung, pana peste umeri - furia si rumoarea se potolea: religia irakiana interzice intrarea barbatilor in scolile de fete.

V-a fost vreodata teama ca nu va veti mai intoarce acasa?Cu ce ganduri ati revenit in tara?

Alina N:Nu m-am gandit niciodata ca nu voi mai reveni acasa. In tot acest timp m-am gandit sa folosesc experienta acumulata pe perioada misiunii pentru a-mi pregati mai bine subordonatii pentru executarea unor misiuni in teatrele de operatii.

Lucia F: Nu mi-a fost niciodata teama ca nu ma voi mai intoarce acasa, mi-a fost teama doar pentru viata si sanatatrea militarilor de care eram responsabila.

Misiunile la carte am participat mi-au adus un imens castig, atat ca om dar si pe plan profesional, ca femeie-medic si femeie-militar.

Ce ati invatat pe campul de lupta?

Alina N: Profesionalismul si camaraderia sunt cele mai importante.

Lucia F: Am invatat care este diferenta dintre "surogat" si adevar. Ma bucur ca am fost in stare sa particip cu oameni deosebiti la incercari deosebite, unde am cunoscut ce inseamna adevarul, solidaritartea, curajul, cu alte cuvinte splendoarea umana. Pentru aceste valori as fi oricand gata s-o iau de la capat.

Ati simtit ca uniforma si incercarile prin care ati trecut au stirbit cumva din feminitatea dvs?

Alina N: Niciun moment nu am considerat acest lucru si port uniforma din 2001.
 
Ce calitati ar trebui sa aiba o femeie pentru a face fata unei astfel de incercari?

Alina N:Pregatire fizica si psihica foarte buna, dorinta de a-si indeplini misiunea in conditii optime, ambitie si rabdare.

Lucia F: Profesionalismul, curajul, echilibrul psihic si nu in ultimul rand fizic...Iar pentru un medic femeie :dragostea si interesul fata de om...

Va propun un exercitiu de imaginatie: daca fiica dvs si-ar maifesta dorinta sa intre in cadrul armatei si sa participe la misiuni de restabilire a pacii, ati fi de acord? Ati lasa-o sa-si puna viata in pericol?

Alina N: Mi-as aduce aminte de ceea ce m-a indemnat pe mine sa fac aceste alegeri si daca gasesc la ea convingeri la fel de puternice nu voi avea altceva de facut decat sa o sustin.

Lucia F: As fi fericita daca fiicele mele ar cunoaste satisfactia profesiilor alese, fara ca acestea sa fie impuse de mine. Daca acest lucru ar coincide cu intrarea lor in armata, atat timp cat este vocatia lor, de ce sa ma opun? As da dovada de egoism si nu de dragoste de parinte.

Cum sunteti dvs in viata de zi cu zi? Ce meserie v-ati fi dorit sa practicati in caz ca ati fi ales sa nu intrati in armata?

Alina N:Eu am pregatire in domeniul telecomunicatiilor civile (masterat si momentan sunt doctorand la Universitatea Tehnica din Cluj Napoca), asa ca o alta optiune ar fi in domeniul telecomunicatiilor.

Lucia F: Cum arata o zi din viata mea? In ultimul timp ma trezesc la 6 fara un sfert, alerg 15-20 minute intr-un parc din apropiere, merg la slujba, noaptea merg in garzi la spital pentru a-mi mentine nivelul profesional de medic care trebuie sa aiba intotdeauna un standard ridicat. In timpul care ramane ma ocup de familie si parinti.

V-ati gandit sa scrieti o carte sau sa imortalizati cumva aceasta experienta? Unde va vedeti peste 10 ani?

Alina N: Nu m-am gandit sa scriu nicio carte si nu pot sa spun unde voi fi peste 10 ani, deoarece nu stiu ce poate sa-mi ofere viitorul.

Citeste si despre preferintele femeilor care au reinventat cuvantul lux, radicandu-l la superlativ.