Franturi din viata mea

A fost o data ca niciodata o fata, singura la parinti, visatoare, cu capul in nori si vesnic indragostita.

Acea fata sunt eu, Alexandra. M-am nascut intr-o zi de mai si am fost motivul de mandrie al mamei mele, care imi impletea rochite rosii si palarii albe si ii crestea inima cand oamenii de pe strada ii spuneau ca sunt un copil frumos si ma scuipau sa nu ma deochi!

Mama ma lauda mereu ca sunt cuminte si ascultatoare, dar acum, la 25 de ani, privind in urma, imi dau seama ca am  facut si eu nazbatii, ca orice copil. Imi aduc aminte ca cea mai mare placere pe care o aveam era sa ma joc langa gard cu prietena mea, in praf, desculta (bineinteles, fara ca mama sa ma vada); o data am pus-o pe mama pe jar cand, observand ca nu mai sunt pe strada cu vecinii cu care ma jucam de obicei, m-a cautat peste tot, prin casa, prin gradina, pe strazile invecinate, iar eu nu eram de gasit. A aflat intr-un tarziu ca eu jucam fotbal cu copiii pe ulita din fundul gradinii si abia cand am vazut-o venind suparata sa ma ia acasa, mi-am dat seama ca am gresit neanuntand-o unde ma aflu.  O alta idée nastrusnica pe care am pus-o in aplicare a fost aceea de a ma ascunde de bunica, ca sa nu ma oblige sa dorm dupa-amiaza, cum avea obiceiul. De aceea, plictisita sa o pacalesc ca am adormit si sa astept pana adormea ea, m-am ascuns intr-un butoi de lemn din spatele porumbarului, aflat in curte. Mamaia, saraca, s-a speriat cand a vazut ca am disparut, mai ales ca mama, aflata la serviciu, ma lasase in grija ei si a inceput sa ma caute peste tot: pe sub paturi, prin sifonier, prin curte, prin cotetele gainilor, pe strada, prin vecini (adesea trecea sip e langa butoiul in care eu stateam pitita si abia ma abtineam sa nu rad), pana la urma s-au alarmat si vecinii si parca o vad si acum cum se intoarce cu ajutoare, doar-doar m-o gasi. Acuma, de frica sa nu isi dea seama ca as putea fi in butoi, m-am gandit sa imi schimb locul, avand mai multe sanse sa nu fiu gasita; asadar, m-am ascuns apoi dupa coltul casei, tragand din cand in cand cu ochiul sa vad pe unde ma mai cauta bunica asistata de vecinii binevoitori. Intr-un tarziu, dupa ceva ore in care am stat ascunsa si cu greu am rezistat sa nu ma arat la fata cand imi auzeam numele strigat, am iesit, cu coada intre picioare de rusine, si mi-am cerut iertare bunicii ca am pus-o pe jar! Sincer, imi parea rau de fapta pe care o facusem si ma gandeam ca mai bine o ascultam pe mamaia, dormind si eu cateva ore in acea dupa-amiaza…

Cam astea ar fi nazbatiile mele de copil…

Privind acum inapoi, imi dau seama ca am avut o copilarie frumoasa, chiar daca am crescut fara tata (tata decedand, in conditii suspecte, cand eu aveam 2 ani si cateva luni), am avut cea mai buna mama care mi-a dat o educatie corecta, mi-a fost prietena, mama si tata in acelasi timp, am avut tot timpul o gramada de prieteni si o bunica iubitoare si grijulie, care acum, cred eu, sta si ma priveste de sus, fiind ingerul meu pazitor! Bunico, daca ma auzi, sa stii ca mi-e tare dor de tine! Mi-e dor sa fiu iar copil si in ajun de Mos Nicolae sa gasesc papusi si carticele de la tine in cizmele bine lustruite si puse strategic langa usa, mi-e dor sa vina ziua de pensie si sa ma trimiti sa iau o sticla de “Fenta” (Fanta) si cate 3 inghetate Panda pentru fiecare (eu, mama si bunica), ca sa ne saturam!...Cel mai mare regret pe care il am este acela ca bunica nu a apucat sa ma vada admisa la liceu, ar fi fost tare mandra de mine!

La scoala am fost tot timpul printre cei mai buni elevi, am luat in fiecare an premiul I, cu coronita, pana in clasa a saptea, cand, din lipsa de “fonduri” nu s-au maid dat nici macar diplome.  Ma intelegeam bine cu toti colegii si era concurenta mare intre mine, fata doamnei directoarei si fata doamnei invatatoare, care au fost in clasa cu mine pana am terminat clasa a opta. Dar reuseam tot timpul sa iesim, toate trei, pe primul loc, luand premiul intai si coronita aferenta. Imi amintesc cu placere ca mirosul de flori de salcam ma insotea pe drumul de la scoala spre casa; parca prindeam aripi si zburam pana acasa, privind in zari muntii ce invecineaza satul si cerul absurd de albastru si senin! Dar nu era in fiecare zi la fel. Cand ploua, se formau niste baltoace imense pe cele 4 strazi pe care le parcurgeam pana la scoala pentru ca nu erau asfaltate, si ca sa nu ajung cu ghetele pline de noroi la scoala, o luam drept prin mijlocul baltii, apa fiind curata, altfel puteam sa fac chirpici cu pamantul pe care l-as fi adunat pe incaltaminte!

Am fost un copil norocos, asa consider, pentru ca desi nu pot sa zic ca ne descurcam foarte bine cu banii, m-a trimis mama de doua ori  in tabara, facand sacrificii pentru ca eu sa ma simt un copil normal, caruia nu-i lipseste nimic, nici macar dragostea tatalui. Am fost asadar prima data la Gura Humorului si apoi in Muntii Semenic si mi-a placut la nebunie, m-am distrat cu colegii de la scoala si mi-am facut si prieteni noi! As mai fi mers si in alte dati, dar ma consolam la gandul ca alti copiii nici macar nu stiu ce inseamna sa mergi in tabara, stiam ca nu ne mai putem permite financiar, si o intelegeam pe mama. Eram multumita cu cele doua experiente prin care trecusem si speram ca atunci cand voi fi mare, si voi avea si eu serviciu, sa pot merge in concediu la munte, sa ma catar pe munte, sa aud raurile susurand si pasarelele ciripind, sa aud cascadele pravalindu-sela vale si sa respir aerul tare de munte, sa vad colturi de rai din tara frumoasa in care traiesc.

A venit apoi examenul de capacitate. L-am trecut cu o nota buna si am intrat, in urma examenului de admitere, la Liceul Pedagogic din Constanta. Primul an am stat la internat, acesta fiind principalul motiv care m-a determinat sa optez pentru acest liceu.

A fost o schimbare majora in viata mea.

Profesorii erau mai exigenti (diriginta ne-a dat lucrare la matematica din prima zi de scoala!), colegii erau… altfel, la fel de plini de viata, la fel de voiosi, dar totusi altfel! Incet, incet, m-am integrat in colectiv (eram “9 D-ul cu tupeul”) si, din fata de la tara, timida si introvertita a iesit la suprafata o alta, increzatoare in sine si in puterile proprii, care stia sa se bucure de viata si de ce-i ofera acesta. In anii de liceu mi-am descoperit personalitatea. Motto-ul meu pe atunci era “Lasa-ti mintea sa viseze, lasa-ti sufletul sa zburde!” si exact asta faceam si eu: visam toata ziua cu ochii deschisi, visam, visam si iar visam, iar cand imi odihneam mintea de atata visare, visam iar! Eram vesnic indragostita, compuneam poezii, ma plimbam pe strazile orasului cu colegele de camera de la internat si ne bucuram de anii de liceu.

Apoi am stat un an cu chirie, patru fete, intr-un apartament inchiriat; mai tarziu am stat in gazda la o familie, in cele din urma am ajuns la o verisoara, maritata, care locuia cu socrii sai. Nu era usor sa ma mut dintr-un loc in altul, dar era necesar, aveam din ce in ce mai putini bani. La un moment dat, mama a ramas fara serviciu si trebuia sa ne descurcam cu suma de un milion si doua sute de mii (120 de ron) pe luna, din care trebuia sa imi dea mie sa imi platesc datoriile, pachetul pentru la scoala, transportul, manualele si trebuia sa se descurce si ea, in conditiile in care numai butelia pe care o schimba lunar era 35 de ron. Uneori plecam de acasa doar cu bani de drum si atat, alteori isi oprea pentru ea doar banii de butelie si se descurca cu ce mai avea prin curte (mai vindea cateva oua, mai taia o pasare, mai impletea cate un pulover pentru careva si mai castiga cate un ban). Ceaiul de menta si painea cu gem erau nelipsite de la masa de dimineata si cea de seara. Salam, pate sau suc ne permiteam destul de rar. Dar eram multumite cu ce aveam, ne intelegeam bine si eram sanatoase. Asta era tot ce conta! Pana cand, la un moment dat s-a ridicat un mic semn de intrebare: imi voi putea permite oare sa termin liceul? Voi avea destui bani incat sa reusesc sa mai trec de un an de liceu? Eu, care nu concepeam sa nu am o diploma de BAC si sa urmez o facultate, ma vedeam in postura de a ma intreba daca voi avea bani sa termin clasa a XI-a macar…Era groaznic… Toti profesorii imi cunosteau situatia si citeam in ochii lor mila, uneori nu imi puteam stapani lacrimile nici macar in timpul orelor, imi era rusine de situatia in care ma aflam si mi-as fi dorit sa fiu mai puternica, sa nu ma mai afecteze atat de mult ceea ce se intampla, sa accept ceea ce urma sa se intample, orice ar fi insemnat asta…

Dar a iesit soarele si pe strada mea! Un prieten de familie a luat legatura cu Directia pentru Protectia Copilului din Constanta si apoi cu directorul liceului care a aflat de la acestia situatia mea. Domnul director (o persoana foarta sobra si exigenta) m-a chemat in biroul dansului sa ma certe mai intai ca nu m-am dus eu la el sa ii cer ajutorul si sa ii explic situatia mea, apoi a cerut sa imi vada notele din catalog si, cu promisiunea din partea mea ca imi voi mari media generala de la 8 si ceva cat aveam pe atunci la peste 9, mi-a dat cea mai buna veste posibila: urma sa am cazarea si masa gratuita in cadrul internatului liceului! Eram cea mai fericita! Aveam posibilitatea de a-mi continua studiile! Pluteam in al noualea cer!

O perioada a fost totul bine si frumos. Dar, viata nu a fost dintr-o data roz… La sfarsit de saptamana plecam acasa din ce in ce mai rar, pentru ca nu aveam bani de autobuz, iar cand imi era prea tare dor de mama imi opream fix banii de autobuz (6 ron) si plecam de la internat cu 45 de minute inainte sa plece autobuzul, pentru ca mergeam pe jos pana la autogara care era la vreo 5 statii (bineinteles, cu doua genti mari, pline cu carti si haine de spalat dupa mine!) Ajungeam obosita, dar  cand urcam in autobuzul care urma sa ma duca acasa simteam cea mai mare satisfactie!

De acasa plecam cu bani de drum si cateva borcane de gem pe care le imparteam cu colegele de camera. In timpul saptamanii era bine, aveam unde sta, colegele de camera imi devenisera prietene, fiecare zi era un prilej de distractie. De Craciun, din putinii nostril bani de buzunar, am facut cheta si am dat o mica petrecre cu floricele de porumb si suc si ne-am facut cadouri intre noi! A fost cea mai fumoasa noapte petrecuta in internat! In week-end insa…era altfel. Trebuia sa stangem (fetele care ramaneam in camin si nu plecam acasa) felii de paine in plus de la mesele de vineri ca sa economisim banii de paine, pentru ca nu ne ramaneau prea multi bani pentru mancare, cantina fiind inchisa in week-end). Tin minte un week-end (cred ca nu-l voi uita niciodata) in care am ramas eu si cu inca o colega de camera in camin si numarandu-ne banii (de obicei puneam toti banii la gramada si cumparam de mancare pentru zilele de week-end) am observant ca nu prea aveam ce sa numaram…avand doar bani de o paine si inca 1 leu si zece bani… Borcanele cu gem erau si ele goale…Atunci ne-am tot gandit ce am putea sa cumparam sa ne tina de foame doua zile si pana la urma am venit eu cu idea unei cutii de icre, gandindu-ma ca ne incadram si in “bugetul nostru restrans”!... Am pornit asadar sa colindam magazinele si chioscurile din jurul caminului, dar, ghinion, la fiecare magazine icrele erau mai scumpe cu zece bani…Am largit aria de cautare si dupa vreo 2 ore si jumatate ne-am intors in punctual din care am plecat, la fel de flamande ca la inceput. Cu o ultima speranta, ne-am indreptat catre un magazin de pe strada liceului pe care il scapasem din vizor si, spre surpriza noastra, cutia de icre costa doar 1 leu!!! Diferenta de zece bani am lasa-to bacsis! Eram invingatoare!

Dar experienta cea mai memorabilia din viata mea a fost cu totul alta. Era o zi de sambata, in decembrie, in care plecam, cu bagajele dupa mine, ca de obicei, acasa. Ninsese si se anuntase vreme rea dar nu puteam ramane in oras pentru ca mi-as fi cheltuit si banii de drum pe care ii pastrasem pentru plecat acasa.  Asadar, mi-am luat inima in dinti si cu credinta in Dumnezeu ca voi ajunge cu bine m-am urcat in autobuz. Pe drum era zapada, dar se circula bine. Cel putin pana cand a inceput sa ninga iar si intr-un anumit punct de pe drum (intersectia cu drumul ce duce catre localitatea Tepes Voda) am ramas blocati cu autobuzul. Pana acasa mai erau 20 de kilometri. Soferul ne-a anuntat ca va intoarce autobuzul spre Constanta si ne va restitui banii pe bilete. M-am hotarat sa risc si am coborat din autobuz ca sa merg pe jos pana acasa, cei 20 de kilometri (pentru ca desi mi-ar fi dat banii inapoi, nu stiu cand s-ar fi circulat iar pe acel drum si, desi aveam neamuri la care sa stau in week-end, nu aveam cei 2 lei de bilet ca ajung la ele)! Vazandu-ma pe mine ca ma dau jos, s-au mai ridicat vreo patru personae (doua din satul meu, nasa mea de botez si un vecin, si doua din alt sat. Ne-am luat bagajele, ne-am facut cruce si am plecat cu Dumnezeu inainte! Pe drum vremea s-a inrautatit considerabil: zapada era insotita de crivatul care batea cu putere, era amestecata si cu gheata si ne batea direct in fata; ghetele mi se udasera si aveam picioarele gheata fiindca imi intrase apa in ele. Bagajele mi se pareau din ce in ce mai grele, vantul mai avea putin si ne lua pe sus. A fost cea mai traumatizanta experienta din viata mea! Se intunecase deja, semn ca trecusera ore bune de cand coborasem din autobuz.  Puterea  ma lasa putin cate putin, noroc ca vointa era invers proportionala cu aceasta!  Pot spune ca am fost intre viata si moarte.  Daca m-as fi oprit, fie si pret de o secunda, sa imi trag sufletul, nu cred ca m-as mai fi putut urni din loc. Riscam din moment in moment sa fiu aruncata de cravat in santurile de la margine drumului, printre mormanele de zapada. Dar cred ca am avut un inger pazitor cu mine care mi-a dat putearea sa merg fara sa ma opresc pana cand epuizata, atat fizic cat si psihic, am ajuns in satul meu. Era bezna totala, cazuse curentul electric in sat si nu stiam cat mai e pana acasa. Doar zapada mai dadea cate o sclipire si razele lunii m-au facut sa descopar ca mai am cateva strazi si ajung acasa. De cand intrasem in sat parca prinsesem niste puteri nebanuite si mai degraba zburam pe deasupra troienelor decat ma cufundam cu ghetele in zapada! Cand am intrat in casa (era ora 21, deci facusem vreo 6 ore pe drum), mama era palida de ingrijorare ca nu mai ajungeam, iar eu invinetita la fata de atata chiciura! Mi-a adus repede un lighean cu apa fierbinte si apoi m-am bagat direct in pat. Eram, din nou, invingatoare!

Luni, la liceu, colegul meu de clasa, Marcel, care se afla si el in acelasi autobuz ca si mine, m-a intampinat cu urale, le-a povestit si colegilor cum a vazut ca nu mai sunt in acel autobuz cand au facut drum intors spre Constanta si si-a dat seama ca am pornit pe jos pre casa, temandu-se pentru mine. A zis ca sunt “eroina clasei” si au inceput toti colegii sa ma aplaude.M-au facut sa ma simt mandra ca am avut puterea sa infrunt vremea, drumul lung si intunericul ca sa ajunga acasa, la mama.

Apoi viata mea a fost linistita. A venit BAC-ul, l-am luat cu 8,75, mi-am depus dosarul la singura universitate de stat din Constanta, Ovidius, la Facultatea de Geografie (vroiam sa devin ghid), dar, din pacate, desi mi-a iesit media 9,05 la dosar, am fost 500 de candidate inscrisi pe 30 de locuri fara plata. Nu am avut norocul sa fiu intre primii 30 admisi, iar locurile cu plata erau foarte, foarte scumpe.

Am hotarat sa dau la o facultate particulara, Facultatea de Management Turistic si Comercial, unde, paradoxal, poate, dar taxa anuala de studio era mai mica, gandindu-ma ca cine vrea sa invete invata oriunde ar fi.

Asa a fost: am avut cea mai mare medie din anul meu si in anul doi am obtinut bursa, constand in scutirea cu 25 % din plata ratei de scolarizare.

Visul meu prindea contur!

Bursa mi-am mentinut-o in toti anii de facultate, in anul IV am avut onoarea sa primesc si “Cheia succesului” pe care am cedat-o la randul meu un an mai tarziu celei mai bune studente din an, iar la festivitatea de absolvire am fost desemnata sefa de promotie. Ce imi puteam dori mai mult? Discursul meu, ce-i drept, a fost unul improvizat si tocmai de aceea, nu a putut transmite toata recunostinta pe care o purtam profesorilor, toate gandurile bune adresate colegilor…Dar a fost unul sincer si cred ca dupa emotiile pe care le-am avut si-au dat seama si cei din jur cat insemna pentru mine acea zi!

Dar sa vorbim si despre dragoste…

Am fost o fata vesnic indragostita! Prima mea dragoste a fost in clasa intai. M-am indragostit de un baiat mai mare decat mine, Costel, si imi pastram iubirea secreta, pana cand a gasit mama o vedere cu doi indragostiti care se sarutau, pe spatele careia scia cu litere de tipar: Alexandra + Costel = LOVE! Taina mea fusese descoperita si de a tunci s-a si spulberat “dragostea”! Apoi, in clasa a doua m-am indragostit de profu’ de franceza, care era inalt, brunet si cu ochii verzi si pe care l-am serbit cu bomboane de cioolata de ziua mea doar ca sa-mi dea un pupic pe obraz si ca sa rosesc in fata clasei! Ehe….ce vremuri!

Adevarata mea poveste de dragoste a inceput in toamna anului 2003, cand ma pregateam sa incep clasa a XI-a.Pe durata vacantei lucram la un "butic" din comuna in care locuiam in perioada respectiva pentru a-mi putea strange bani de manuale. Acolo ma aflam si cand l-am vazut pentru prima oara pe cel ce avea sa-mi devina sot si tatal copilului meu: era o zi ploioasa si Florin (caci asa il cheama pe sotul meu) alerga prin ploaie ca a ajunga la magazin si sa-i cumpere acadele nepotului sau care petrecuse vacanta la bunici, la tara. Atunci s-a aprins scanteia, cel putin la mine. A urmat o seara la discoteca, un drum impreuna cu autobuzul in inghesuiala pana la Constanta si propunerea de a-mi gasi o gazda in oras. Cum nu a reusit sa-mi gaseasca gazda, si-a convins sora sa ma primeasca la ei. Atunci sageata lui Cupidon il lovise si pe el! Fiindca eram tineri, din nu mai stiu ce motive, ne-am despartit, dar fiindca soarta a vrut ca noi doi sa fim impreuna, cand ma pregateam sa incep anul doi la facultate, ne-am reintalnit si ne-am “reindragostit”. In cateva luni ne-am mutat impreuna si de atunci am trecut prin multe impreuna: ne-am distrat, ne-am certat, ne-am impacat, am fost la munte,  m-a ajutat sa-mi termin facultatea, mi-a fost alaturi si la bine si la greu, iar acum, la 3 ani dupa casatorie mi-a facut cel mai frumos cadou pe care l-am primit in viata mea si care nu va putea fi depasit de nimic: fetita noastra de 11 luni, care se numeste Andra-Catalina si care ne uneste si mai mult. Ea e cea care ne insenineaza fiece zi si ne inmulteste zambetele!

Acum sunt cea mai fericita mamica, fiindca am cea mai frumoasa si cea mai vesela fetita de pe lume, este scopul meu si ratiunea mea de a fi! S-au sfarsit zilele grele, acum a venit si randul meu sa ma bucur de viata! Viata mea s-a schimbat total, renasc in fiecare zi alaturi de fetita mea si imi reconstruiesc viata in jurul ei!

Retraind aceste amintiri, unele frumoase, altele spinoase, imi dau seama ca sunt un om binecuvantat de Dumnezeu, pentru ca toate aceste experinte m-au format ca om, m-au facut sa devin ceea ce sunt acum: un om simplu, care a invatat sa pretuiasca ceea ce este cu adevarat important in viata, familia, prietenii, sanatatea acestora si starea lor de bine, linistea sufleteasca, pacea, armonia. Datorita trecutului meu am invatat sa ma bucur de micile placeri ale vietii, de o floricica pe care mi-o intinde sotul zambind strengareste, de diminetile pe care le petrecem toti trei (eu, sotul si fetita), zabovind in pat si savurand o cafea (si un biberon de ceai), dar mai ales de primul “mama”, de primii pasi ai copilului meu, de rasetele cristaline si de momentele cand fetita intinde mainile sa o iau in brate.

Ma consider o persoana foarte norocoasa: am un copil sanatos, frumos si vesel, un sot tandru si atent, o am pe mama alaturi si toata viata inainte sa imi construiesc o cariera si sa ii ofer copilului meu toata atentia, grija si iubirea pe care o mama le poate da! In plus, stiu sigur ca cineva acolo sus ma iubeste si ma fereste de rele, mi-a dovedit-o de atatea ori!

Cu sinceritate,
Alexandra