Si putem recunoaste cu usurinta momentul acela in care, cel sau cei de langa noi ne spun cuvinte neplacute, care ne deranjeaza si ne ranesc. Moment in care simtim cum incepem sa acumulam furie amestecata cu frustrare. De ce frustrare? Cine ne opreste sa vorbim? Sa spunem celuilalt ca ne-a jignit sau ranit, cu sau fara intentie? Faptul ca e mai in varsta? Ca ne e mult prea aproape sufleteste si nu ne asteptam tocmai de la el sau ea sa ne faca una ca asta? Probabil. Cert e ca, daca nu spunem ceva atunci, pe loc, toate aceste dureri provocate de ceilalti vor incepe sa se adune precum lava intr-un vulcan si, ca orice vulcan, vor rabufni la un moment dat. Problema e ca nu stim cand va veni acel moment. Nimeni nu stie cu exactitate de 100% cand izbucnesc vulcanii. Putem face masuratori, da, dar in cazul nostru e suficient sa ne luam pulsul. Daca e aproape dublu fata de cel obisnuit, atunci e grav; e pe cale sa izbucneasca vulcanul din noi. Si unde ajungem?
Ajungem sa rabfunim cand ne asteptam mai putin; si noi si ceilalti. De multe ori in momente de liniste, in care nimeni n-a deranjat pe nimeni. Si e cu atat mai ciudat si mai jenant. Putem parea nebuni sau dezaxati.
Nu ar fi mai bine ca, de fiecare data cand auzim vorbe neplacute, nepotrivite, cand ceilalti au atitudini deplasate fata de noi, sa le atragem atentia? Sa le spunem pur si simplu ce ne-a deranjat din vorba sau fapta lor? Ce ar fi atat de grav daca i-ai spune cuiva care, atunci cand ii arati o poza cu tine, odihnindu-te pe marginea unei fantani arteziene si citind prospectul acelei gradini: “Ce, te dai intelectuala?” / “Nu, nu ma dau intelectuala. Pur si simplu ma odihneam putin…citind ceva.” Sau, cand, la fel, te intreaba: “Ai inceput sa faci pe cosmopolita.”, sa ii raspunzi: “Nu fac pe cosmopolita, ci asa sunt de cand ma stiu si nu vad nimic rau in asta.”
Multe frustrari si resentimente provin din faptul ca nu spunem lucrurilor pe nume, atunci, cand este cazul. Alimentam conflicte ulterioare, bazandu-ne pe bun simtul celuilalt, zicandu-ne: “lasa, ca nu si-a dat seama ce-a spus.” Din nefericire, cel care spune astfel de rautati sau arunca astfel de ironii o data, o sa o faca din nou, mereu, iar si iar. Daca n-a avut bun simtul initial de a nu o face, de a isi tine in frau rautatile si invidiile, inseamna ca nu se va da in laturi de la nimic nici pe viitor. E trist, dar asa stau lucrurile.
Cred ca putem asemana o astfel de situatie cu aceea cand suntem calcati pe picior, intr-un mijloc de transport in comun, sau chiar pe strada si persoana care ne-a calcat nu spune nimic. Fie ca nu-si da seama, fie ca nu a fost invatata sa isi ceara scuze atunci cand ii lezeaza pe ceilalti. Fizic sau sufleteste. De la o astfel de persoana nu te poti astepta la prea multe. Ah, ba da, la o perpetua lipsa de bun simt si de sensibilitate umana.
Am vazut ca engelzii sunt profesionisti la capitolul acesta; ei isi servesc pe moment “amabilitatile”, si de o parte, si de cealalta. Daca unul a gresit si isi cere scuze, celalat ii replica: “Da, ai de ce sa iti ceri scuze, pentru ca ai gresit fata de mine. Si te iert.” In felul acesta, cel lezat il face pe celalalt si mai constient de greseala sa si, zic eu, il ajuta ca pe viitor sa se poata abtine. Sau macar sa incerce. Oare e atat de greu? E mai bine sa se ajunga la conflicte, vorbe si mai dure, despartiri? Are rost sa mergem pe un drum atat de spinos ca, in cele din urma, sa nu mai stim nici cine a aruncat primul cu piatra, nici cine ar fi cazul sa isi ceara iertare? Eu cred ca e mult mai usor si mai sanatos sa spunem lucrurilor pe nume la timp, pentru a evita situatii inutile, urate si degradante.
O relatie vesnica
Da-mi doar vestile bune
