Si in cele negre, cum le numim noi, americanii le zic albastre (or stii ei ceva?!), cand simti ca orice ai incerca nu merge, orice ai manca nu te mai binedispune, oricine s-ar ivi in cadru tot ar trece neobservat, si doare destul de tare, si parca nu mai vezi scapare pe niciunde, incep sa ne atraga mai cu seama lucrurile astea “down”. Tot schimbam canalele televizorului si ne oprim doar la filmele dramatice sau cu povesti de dragoste nefericite, tot ce ne cade sub ochi de citit e ori trist, ori fara de speranta, auzim de la cei din jur numai vestile nefericite si tot asa. Parca ne-am alimenta starea, am cauta prelungirea ei, ne-am hrani din durerea asta. Cred ca firesc ar fi sa cautam prezenta oamenilor veseli, care sunt intr-o stare de spirit buna si ne pot binedispune si pe noi, sa ne uitam la comedii, sa citim glume si chestii haioase, sa ne indreptam cu toata fiinta noastra spre ceva pozitiv si placut, care sa ne ajute si pe noi, sa ne traga in sus.
La polul opus, la fel se intampla si atunci cand ne place ceva/cineva, sau cand suntem indragostite. Sa zicem ca el e inalt si brunet, are un Audi A6 (am zis si eu, acolo) si e doctor. Ha! Ce crezi ca o sa vezi pe strada dintre sutele de masini care trec pe langa tine?!? bineinteles ca in mod deosebit Audi! Tot ce trece prin raza ochilor tai e triat de aceste repere, selectat in asa fel incat atentia maxima sa fie indreptata intr-un singur sens. La fel se intampla si cu tipii bruneti si inalti de pe strada, de la birou, de oriunde; doar ei ies in evidenta. Patul lui Procust a masurat si a ales! Asta e. Si asa se intampla si mai departe...Esti in permanenta atrasa de halatul alb si tot ce are legatura cu el. Nu ca te-ai apuca acum sa faci medicina, insa “toate” informatiile care vin spre tine contin un termen medical...in presa, la tv, oriunde.
In concluzie, avem la indemana si plus si minus. In functie de stare, alegem una sau alta. Dar de ce nu am incerca sa schimbam nitel? Sa inversam polii? Macar atunci cand suntem deprimate, suparate, triste, disperate? Sa facem un efort, un exercitiu in a respinge orice informatie negativa sau neplacuta care vine inspre noi? Oare e chiar atat de greu? Vrem sa ne “savuram” durerea atat cat crede ea de cuviinta sa dureze? Sa o lasam sa fie? Ii permitem sa ne ia complet in stapanire?
Pentru ca este foarte posibil sa ne obisnuim cu ea in asemenea masura incat sa nu vrem sa ii mai dam drumul, sa nu o mai lasam noi sa plece prea usor. Si atunci chiar ca am dat de bucluc! Asta e chiar o prerogativa a deprimatului...nu ii mai place nimic, nu mai vrea nimic, nu mai mananca, nu mai doarme, nu mai nu mai...
Cand intri in apa si te ia valul si te duce prea departe unde nu te mai simti in siguranta, iti dai seama ca esti pe cale sa te ineci, firesc ar fi sa incepi sa lupti pentru viata ta, sa dai din maini, sa iti tii respiratia, sa ceri ajutor cuiva. Oare de ce nu procedam la fel si in astfel de situatii, de depresie?!? De ce nu ne zabtem sa iesim din ea? De ce nu cautam ajutor in stanga si in dreapta? La rude, la prieteni, la cineva specializat sa faca asta? Sa ne invete si pe noi cum sa facem sa nu ii mai cedam?
Ei, nu! Mai bine rabd. Lasa ca imi trece. Fac eu cumva sa ies din “butoiul” asta plin cu melancolie. Si ne alimentam cu aceste minciuni pe care nici noi nu le credem pe deplin. In definitiv, pare jenant sa fugi repede la cineva ori de cate ori ai o problema. Dar daca totusi problema e majora, incepe sa iti afecteze viata de zi cu zi? Cea de familie, cea profesionala, cea sociala? Nici atunci? Continui sa amani, sa te complaci, sa te amagesti ca maine Poate o sa iti fie mai bine?
Ei bine, de la sine nu prea se rezolva ele problemele. Asa ca tot noi o sa luam taurul de coarne, cum se spune. Tot noi vom fi cele care sa facem Ceva.
Si un prim pas cred ca ar putea fi si asta. Sa respingem si sa ne indepartam de sursele de durere si de tristete. Stiu ca e greu, dar nu chiar imposibil. In cele din urma nu te ajuta cu nimic daca te intalnesti cu o oameni care sunt si mai deprimati decat tine. E foarte posibil sa nu ai suficienta energie nici macar pentru tine, ca sa faci fata fiecarei zi. Dar sa ii mai sustii si pe ei. Te poate seca si de acea putina energie ramasa.
Poti da ultimii bani din buzunar unui nevoias de pe strada, insa daca faci un sport din asta, s-ar putea ca in viitorul apropiat sa ajungi ca el sau chiar mai rau. Iar asta nu ajuta pe nimeni; nici pe tine si nici pe el. Asa ca, gandeste-te inainte, pur si simplu ca forma de bun simt fata de tine, de propria ta persoana, daca esti capabila sa ajuti pe altul mai in nevoie decat tine. Daca nu, incearca sa eviti un timp, pana te mai pui tu pe picioare, pana cand te vei simti mai bine, vei fi in stare sa acorzi tu o mana de ajutor celuilalt de langa tine.
Si nu te teme sa spui ca te doare si ce te doare! Nu e nici o rusine in asta. Toti trecem si prin asa ceva. Intr-un comentariu de la un alt articol de-al meu spunea cineva ca nici un psiholog nu te poate vindeca...(de o problema sau tristete, ceva asa). Pai rolul psihologului nici macar nu e asta! Meseria lui e cu totul alta. Consilierea si terapia nu au rolul de a vindeca, iar psihologul, terapeutul si psihanalistul nu sunt vraci! In functie de tehnica de lucru a fiecaruia, el te poate indruma pe tine sa te cauti si sa te gasesti, sa te intelegi si sa faci schimbarile posibile de care tu hotarasti ca ai nevoie.
Sunt oameni care merg in cabinetul unui terapeut si incep cu propozitia: “nici macar nu stiu cu ce sa incep”. Pe de o parte problemele sunt percepute ca fiind prea multe, pe de alta, nu se stie prea clar care e problema principala care ii aduce acolo, in cabinet.
Durerea si tristetea, depresia, sunt destul de parsive. De cele mai multe ori te iau pe nepregatite, te inconjoara, de doboara, iti ingenuncheaza curajul de a fi si a gandi, de a simti chiar, de a te lupta, dupa care pun stapanire pe tine si nu vor sa iti mai dea drumul. Asa ca, atunci cand simti ca incepe sa se intample asta, de la bun inceput, incearca sa lupti impotriva lor cu toate metodele pe care le ai la indemana. Nu te lasa dusa de valul lor. E foarte posibil sa ajungi in mijlocul “marii” si foarte greu sa mai apara cineva la orizont capabil sa iti intinda o mana de ajutor. Ia viata ca pe o calatorie plina de experiente din care ai mereu de invatat. Fie bune, fie rele, ele ne ajuta sa evoluam, sa fim noi insene.
Dependenti de viata
Acum sunt pregatita sa ma indragostesc
