Cerul se rostogoleste prin parul tau, ti-l incurca, ti-l descurca, iti mananca din ochi. Stai.. Lasa-mi si mie o gura.. Sa te privesc repede, sa nu dispari de tot.. Esti inca aici.. Si deja. Privirea prinde pojghita de gheata, mai bine… Nu stiu. Nu ti-am pregatit un piedestal, de ce vrei asa ceva? Eu nu stiu sa ma rostogolesc, nu stiu sa te incurc, sa te descurc.. Degetele mele sunt apre, iti zgarie ochii. Te uiti asa..Nu.. Tu ? Sau eu? Nu mai stiu. Nu stiu. Cerul.. Cerul era.. Mult mai aproape. Lasa-ma sa te arunc. Nu mai fi asa de greu! Uite, norii si-au intins bratele. Nu-ti fie teama. 1, 2.. Nu, doar cerul se mai poate strecura in tine. Eu sunt mult mai departe decat cel mai indepartat nor. Hai, sa mai fie ca la inceput! Pietrele nu pot respira. Ba da! Eu stiu, eu am trecut prin asta. Nu, asa ti s-a parut. Odata am strans cer in pumni , mi-am sters ochii cu el si am intalnit privirea ta inlauntrul meu. Furasem o umbra. I-am inchis si am crezut ca asa este moartea, o ventuza ce incearca sa muste din viata, sa traiasca si ea in sfarsit. Dar moartea nu rade de bucurie, moartea pandeste, asteapta.. Atat.. Unde sa plec? Oricum sunt departe, am strivit prea multa iarba. Oricum e prea tarziu, firele ei mi-au strapuns deja talpile. Creste. Vezi? Nu mai sunt asa de departe..
Foto : Vilia Lupu
Iar
Abera
