De ce am acest sentiment doar atunci cand imi pasa ce si cum gandeste despre mine, desi mi-ar fi teama sa ii cunosc gandurile?
De ce nu sufar atunci cand imi spune vecinul de exemplu ca nu ii pasa de mine?
Cred ca toate am avut (si inca avem) momente in care simtim ca suntem cu adevarat grozave si in astfel de momente nu ne explicam care sunt motivele pentru care ne ignora. Am incercat tot ce am stiut si am putut pentru a nu ma gandi la cat este de dureros. Mi-am ocupat timpul citind, iesind in oras sau avand diferite activitati, in zadar… Seara imi devenea dusmanul cel mai mare si oricat de ocupata incercam sa fiu, terminam prin a fi singura in patul meu si prin a nu a mai avea alte idei la fel de minunate.
Cand imi era cel mai greu? Atunci cand vroiam sa sun, cand vroiam sa ii dau mesaj, sau cand doream sa fac orice sa stie ca ma gandesc la el, sperand ca lucrurile sa revina la normal, cand visam cu ochii deschisi ca pot indrepta greselile facute. Bineinteles ca nu o puteam face, in cel mai bun caz puteam fi mai atenta dar eu continuam sa sper, pentru ca stiam ca speranta moare ultima.
M-am intrebat de multe ori care este realul motiv al ignorantei, pentru ca nu am inteles niciodata oamenii care iau decizii in locul meu fara a ma consulta, motivand: "Draga mea asa este cel mai bine pentru tine!"
Dragul meu mai bine pentru mine, sau pentru tine?
O vorba din batrani spune ca toate au o limita, dar tind sa cred ca nu este perfect valabila in acest caz pentru ca atunci cand iti spui tie insati, gata renunt, exact atunci lucurile par sa ia o intorsatura neasteptata, de multe ori doar pentru putin timp, sau doar in imaginatia ta.
Evident pot fi considerate niste semne de slabiciune, pentru ca un om puternic ar ignora la randul lui aceste semne, considerandu-le niste aberatii, sau trecand peste aceste etape fara a se gandi foarte mult la ele, insa eu cred ca atunci cand iti pasa cu adevarat, indiferent cine esti, ce nume ai sau cate zerouri ai in contul bancar indiferenta doare.
Voi ce credeti?