Copilaria mea a fost un vis intr-o gradina. Vis tesut de mama si bunici cu fir de regina noptii pe gherghef dolofanit cu flori de tot soiul si pazit cu strasnicie de doi brazi voinici.Manutele mele de copil, imparteau darnice mangaieri daliilor si nalbelor si imbratisari cu nemiluita celor trei facatori de fructe ce odihneau in fundul curtii. Dintre toti, cel mai drag mie imi era prunul. Era batran si scoarta lui mereu lasa lacrimi lipicioase iar gura scorburii soptea povesti aduse de vant.
Lui i-am spus prima poezie, aia cu Zdreanta si i-am citi prima poveste cand incepusem sa deslusesc intelesul literelor. Langa el, imi asezam somnul in iarba si-mi certam papusa sa faca si ea nani.In ziua aceea, de vara clocotita, pe portita din spate s-a furisat un caine cu ochii rosii si botul albit de spuma turbarii.
Speriata, nici nu am mai apucat sa tip cand el si-a luat avant, maraind, spre mine.
Prunul bunul, a aruncat o creanga de-a lui groasa chiar pe spatele cainelui punandu-l pe fuga. Intamplare? Noroc? Sau doar iubire impartasita?
Unde sunt, ca nu ma gasesc?
Depozitia unei infractoare
