Primavara s-a anuntat de ceva vreme; cu vant, cu soare sau ploaie, lacrimi sau ras. Am crezut-o doar la vazul florilor. Tot timpul am fost fascinata de flori: cum cresc ele din pamant, din samanta, din nimic si se ridica asa frumoase, puternice; cum coloreaza ele lumea. Si eu as vrea sa colorez, ca o floare. Uneori arunc cu mult gri in jur. Daca as putea sa fiu doar roz pal, sau albastru...
In fata casei mele e un liliac mare, alb. Miroase incredibil. Eu am memoria mirosului. Exista asa ceva? Tin minte mirosuri, nu ma despart de ele. Mirosul casei in care am copilarit il am si acum, il simt daca vreau sa imi aduc aminte... perna. Daca sunt indragostita am senzatia ca parfumul lui este tot timpul pe mainile mele. Prietenele au ras strasnic de fiecare data:
„-Uite, miroase.. inca imi mai miros mainile a el... simti?
-Draga mea, mirosi eventual a bare din metrou sau autobuze. E doar imaginatia ta, esti nebuna.”
Asa si cu florile. Acest liliac m-a cucerit astazi. In egoismul meu am sacrificat o crenguta care imi va sta in palme in seara asta... sa fiu sigura ca retin mirosul pe de-a-ntregul. Miros de proaspat, de alb, de nou, viu. Miroase a un nou inceput.
sfarsit?
A uita (II)
