Misterul unei femei filozof: interviu cu Anca Vasiliu

Care este drumul parcurs de dumneavoastra in viata? Cat a fost alegere si cat ceva impus de contextul ivit la un moment dat?

Am studiat istoria artei la Institul National de Arta din Bucuresti. Am lucrat apoi ca muzeograf la Muzeul Satului. Nu a fost alegerea mea. A fost postul impus de repartizarea obligatorie la sfirsitul facultatii. Acolo am initiat o serie de expozitii de arta contemporana in aer liber. A fost alegerea mea. Aceste expozitii au avut o amploare deosebita in acei ani (1983, '84, '85 etc), pina cind Consiliul Culturii, ministerul de tutela de atunci, a interzis aceste manifestari care creau dezordine publica si erau incontrolabile ideologic. Apoi am intrat prin concurs ca cercetator la Institutul de Istoria artei, care tine de Academia romana. A fost din nou alegerea mea. Era de fapt ceea ce imi dorisem de la inceputul studiilor. Tot timpul cit am fost muzeograf am facut in paralel lucrari de cercetare in arta medievala romaneasca. Am lucrat acolo pina cind am plecat in Franta pentru doctorat. Am continuat sa lucrez la Institut si cind eram la doctorat la Paris, trimitind studii si venind regulat la Bucuresti.

Dupa doctorat am participat la concursul de recrutare a cercetatorilor pentru CNRS (Centre Nationale de Recherche Scientifique). A fost alegerea mea de a ma prezenta la acest concurs. Am fost admisa in al doilea an de prezentare a dosarului cu proiectul de cercetare si lucrarile efectuate (carti, studii etc.). In acel an era un singur post in filosofie si peste o suta de candidati. De atunci (sint peste zece ani) lucrez la CNRS. Acum sint Directeur(e) de recherche, echivalentul gradului de profesor, intr-un centru mixt de cercetare si invatamint superior consacrat filosofiei antice (Centre Léon Robin de recherches sur la philosophie antique), in cadrul universitatii Paris IV Sorbonne. Am dreptul de a conduce lucrari de cercetare colective si doctorate. Deocamdata dirijez un seminar doctoral. Practic toate etapele profesionale parcurse pina acum au fost rezultatul unei alegeri facute la momentul oportun, stirnite de dorinta de a nu sta pe loc, de a merge mai departe si de a ma situa in posturi care sa stimuleze munca.

Cand si de ce ati inceput sa va preocupati de filozofie?

De filosofie se apropie aproape toti adolescentii. Prima atractie s-a manifestat pe la 15 ani, in liceu, cind profesoara exceptionala de literatura romana pe care am avut-o la Liceul Balcescu (azi Colegiul Sf. Sava) ne introducea in filosofia germana si in arcanele gindirii indiene inainte de a ne explica poezia lui Eminescu. In acei ani am citit, cum am putut, fara discernamint si fara editii savante, Nietzsche, Schopenhauer, Pascal, Platon, Thomas din Aquino, Montaigne, carti despre buddhism, despre spiritualitatea zen... Mitologia si filosofia clasica greco-latina erau totusi domeniile care ma atrageau cel mai mult.

La facultate am avut multe cursuri teoretice, din care citeva destul de amanuntite de istoria filosofiei antice, de filosofie germana clasica, de curente estetice si de filosofie a culturii moderne. Desigur, si cursuri de marxism, dar in care Marx era mai putin studiat decit Sartre intrucat profesoara de marxism facuse un doctorat in filosofia franceza a anilor 50 si studiase in mod special opera lui Sartre. Erau cursuri comune cu plasticienii si controlul ideologic nu era prea sever. Am avut si cursuri ceva mai specializate, de teologie si introducere in liturgica, destinate studentilor care se pregateau sa studieze arta de traditie bizantina. Pare incredibil ca in anii 1978-1980 se putea tine un curs de teologie inafara cadrului strict ecleziastic, si totusi a fost posibil. Pentru mine cel putin, aceasta introducere a fost extrem de utila. Cursul nu se numea de teologie ci de “istoria mentalitatilor” (!).

Dupa facultate am inceput sa-mi pun serios problema unei fundamentari teoretice a studiului in istoria artei medievale si bizantine. Am inceput sa studiez greaca, acasa, cu un prieten care facuse Clasicele, si sa citesc serios filosofie greaca si teologie bizantina. Aceste lecturi ma pasionau si ma situau intr-un decalaj total fata de lumea in care traiam, in anii 80. Din ce in ce studiile mele de iconografie bizantina erau precedate de lungi introduceri teoretice inspirate din Athanasie al Alexandriei sau din Maxim Marturisitorul, ceea ce agasa mult istoricii din comitetul de redactie al revistelor stiintifice unde publicam, si desigur deranja cenzura.

La sfirsitul anilor '80 nu mai puteam publica decit in reviste teologice. Dar imi era clar ca nu istoria artei ma interesa, ci reflectia teoretica asupra sensurilor vizualului si ale vizibilitatii lumii date. Calea mea era cea a filosofiei si nu a istoriei formelor si tehnicilor artistice. Cind am plecat pentru doctorat in Franta, dupa o prima tentiva de doctorat la universitatea din Ioannina in Grecia, dorinta mea era clara: sa fac un doctorat in filosofie medievala. E ceea ce am facut si cred ca este ceea ce convine cel mai bine modului meu de functionare intelectuala.

Catre ce se indreapta filozofia mondiala (curente, concluzii, pozitionari fata de cele mai importante concepte ale lumii moderne)?

Greu de spus. Cred ca nihilismul dominant al sec. XX se resoarbe intr-o cautare de noi expresii ale umanismului. In paralel sint curente “spiritualiste” care se confrunta cu pozitivismul studiilor aplicate la genuri si cu logica formalista. Logicienii se intereseaza acum de mecanismele textelor de magie, studiul retoricii revine la moda fiindca este un mijloc de a cistiga putere, iar fenomenologia cauta aprofundare in teologie.

Filosofia nu este o disciplina ale carei rezultate se pot judeca imediat. Vom sti peste citeva decenii care erau tendintele dominante in filosofia din primul deceniu al celui de al treilea mileniului. Si apoi, filosofie mondiala nu exista. Exista citeva centre care impun un model, sau citeva modele care se confrunta intre ele. Oxford si Paris, de pilda, precum Atena si Alexandria in antichitate. Si mai ales e vorba de personalitati puternice care reusesc sa-si impuna “vocea” fiind tradusi si recunoscuti drept autori de modele inconfundabile. Heidegger, Derrida, Levinas, Wittgenstein, Simone Weil sau Hannah Arendt.

Cum va pregatiti pentru o conferinta? Aveti in vedere recomandarile consultantilor in prezentari publice, din carti / materiale de training? Daca da, care sunt acestea?

Muncesc mult pentru o conferinta. Scriu, redactez tot sau aproape tot, si mult mai mult decit este necesar pentru timpul care imi este harazit, si apoi rezum oral, avind materialul necesar pentru a face fata discutiilor, pentru a argumenta cu exemple, a aprofunda unele aspecte etc. Nu am fost niciodata atrasa de recomandarile stereotipe: cum sa te prezinti in public, intr-un simpozion sau la o conferinta sau la o emisiune. Probabil gresesc, dar sint complet absorbita in lucrul pe care vreau sa-l prezint, de teza sau de ideile pe care vreau sa le expun, iar restul, tot ce tine de aparente, este efectul intuitiei de moment si al caracterului viu pe care doresc sa-l transmit publicului.

O conferinta are succes daca pe linga o anume cantitate de cunostiinte publicul recepteaza onestitatea conferentiarului, faptul ca el/ea da viata prin propria sa existenta problemei prezentate. In general prezint lucruri noi de fiecare data, atit cit e posibil, desigur. Incerc sa imping mereu cercetarea mai departe cu fiecare ocazie. Imi este cu neputinta sa repet lucruri stiute. Uneori ceea ce prezint pare obscur la inceput. Cu putina rabdare lucrurile se clarifica pe parcurs. Cursurile cu studentii debutanti si emisiunile relativ regulate la radio (pe France-Culture) m-au ajutat mult sa construiesc un acces mai facil la miezul discursului. Tot restul, aspectul formal al conferintei si prezentarea mea, sint aspecte pe care le las oarecum sa vina de la sine, in functie de situatie. Ma adaptez momentului si contextului. Ineditul unei situatii si contactul cu publicul ma stimuleaza.

Are importanta felul in care va prezentati in fata auditoriului? Imaginea?

Imaginea e importanta atunci cind e vie. Desigur, ca orice femeie, am grija de imagine (chip, vestimentatie), dar nu consacru prea mult timp. Nu mi-am creat o imagine sau un stil, in mod voluntar. Lucrez intuitiv si ma bizui mult pe caracterul spontan al dialogului si al demersului discursiv care ma anima. Oboseala dispare in mod miraculos cind sint in contact cu publicul, dar trebuie sa invat sa asum si o anumita limita. Daca nu pui o anumita bariera, pasiunea comunicarii epuizeaza energia creatoare.

Cum se raporteaza o femeie filozof contemporana la societate, la tarele ei? Dar la rolurile impuse sau asumate de catre femei?

In domeniul meu, cel al filosofiei antice si medievale, raportul cantitativ intre barbati si femei este de 1/3 sau 1/4. Sint totusi multe femei care sint active, muncesc mult, conduc proiecte de cercetare enorme si asuma responsabilitati de prima importanta. Paritatea este ceva agasant, pentru ca ascunde o ideologie a diferentei neasumate.

Societatea franceza este relativ misogina, dar este in acelasi timp usor sa treci cu o ironie subtila peste unele aspecte ridicole si sa-ti duci proiectul pina la capat. E adevarat ca o femeie trebuie sa munceasca mai mult ca un barbat ca sa se impuna, dar rezultatul e adesea cu atit mai spectaculos. Pe mine feminismul activ, militant, nu m-a atras niciodata. Nu fac diferenae, desi observ efectul diferentelor pe diferite planuri comportamentale sau intelectuale. Tarele sociale actuale, inegalitatea sociala, indiferenta, criza identitatii etc. necesita spirite fine in analiza critica, si in acealasi timp fiinte generoase in decizii. Nu sint sigura ca femeile sint mai fine si mai generoase decit barbatii, desi pretind adesea acest lucru.

Cum a fost trecerea de la Academia Romana la un colegiu renumit din Franta?

Am povestit mai sus circumstantele. Trebuie sa sublinez ca experienta de cercetator la Academia romana mi-a fost de mare folos. M-a format ca cercetator, chiar daca am schimbat domeniul, si chiar daca modul de functionare este cu totul altul.

Ce a adus in plus cercetarii mondiale demersul dvs. de a ivestiga in istoria artei? Ce revelatii ati avut?

Nu stiu ce sa va raspund. “Cercetarea mondiala”, este o formula care se potriveste doar unor rare personalitati ale cercetarii stiintifice care au revolutionat gindirea sau practica stiintifica. In domeniul meu, filosofia si istoria artei, nu putem vorbi decit de un demers care in cel mai bun caz schimba traiectoriile de proximitate. In privinta revelatiilor, de asemenea totul e relativ. Prima revelatie, a fost descoperirea semnaturii unui pictor din secolul XVII pe peretii unei biserici din Valcea. Am fost fericita fiindca eram prima persoana care vedea numele pictorului scris de propria-i mina pe sabia unui sfint militar, intr-o biserica foarte cunoscuta pe care multi cercetatori romani si straini o studiasera fara sa remarce acea inscriptie.

A doua revelatie a fost aceea a descoperirii sursei textuale a unui concept operatoriu in filosofia si estetica artei vechi. Intuisem operativitatea acelui concept dar nu stiam provenienta lui si nimeni nu stiuse sa-mi spuna. Am gasit sursa citind Aristotel. Am compus intreaga teza de doctorat in jurul acestui concept si a istoriei lui textuale. De regula, la radacina oricarui demers de cercetare sta o revelatie care precede demersul si il determina. O revelatie sau o intuitie mai bine zis, cei doi termeni fiind oarecum inruditi. In domeniul artei murale din Moldova, revelatia, sau intuitia originara, a provenit din analiza iconografiei specifice care apare in axul ferestrei altarului la principalele manastiri pictate in exterior: Humor, Moldovita, Voronet...Din aceasta analiza s-a desprins un fel de fir al Arianei, un fir luminos care mi-a permis sa decriptez restul semnificatiilor purtate de temele iconografice reprezentate jur-imprejur.

Sunteti apropiata de grupurile de intelectuali romani. Cine, dintre acestia, va este cel mai drag si de ce?

Nu frecventez regulat grupurile intelectuale romanesti. Nu am timp sa frecventez “cluburi”, vad in schimb citiva prieteni cu care am afinitati si cu care am pastrat o legatura temeinica. Mi-au fost dragi citiva intelectuali romani care nu mai sint acum printre noi.

Sunteti implicata, sau ati fost la un moment dat, intr-un proiect care viza renasterea Institutului Cultural Roman din Paris, alaturi de Gabriela Adamesteanu si de multi altii. Care au fost rezultatele?

Nu am fost implicata propriu-zis in renasterea ICR-Paris. G. A. este o prietena, o femeie plina de talent pe care o admir si o stimez. Ne-am intilnit de citeva ori la Paris, si ne cunosteam desigur din tara. Ori de cite ori avem ocazia sa ne intilnim comunicarea noastra este spontana, esentiala, franca. Dar nu avem multe ocazii, si apoi domeniile noastre de competenta sint foarte diferite. De multa vreme nu am mai scris in revista 22, pe care Gabriela Adamesteanu a condus-o multi ani, fiindca nu am un stil convenabil jurnalismului si nici nu am competente in domeniile de interes imediat, precum politica, stirile, anchetele de opinie, comentariul noutatilor.

Cum arata o zi din viata dumneavoastra?

Lucrez cel mai bine dimineata devreme. Incerc sa ma scol cit mai devreme si ma asez imediat la lucru, dupa o mica incalzire intelectuala pe care o fac citind o lucrare de specialitate in timp ce-mi beau cafeaua. Dimineata e deci consacrata redactarii. Dupa amiaza merg in biblioteca, imi tin cursurile sau seminariile, asist la colovii, sau continui sa scriu daca am ceva urgent de predat (este adesea cazul).

Daca nu sint constrinsa de program nu ies din casa mai devreme de ora 17 sau 18. Si atunci ies pentru o scurta plimbare, de circa o ora, revin, cinez si imi petrec seara citind pina tirziu. Programul este in mare acesta in tot timpul anului universitar. In timpul vacantelor el este agrementat de plimbari mai lungi si de ore de piscina. Calatoresc doar cind am conferinte sau sint invitata la colocvii.

Exista lucruri care va fac placere si pe care nu vi le puteti permite, fie din cauza programului incarcat, fie din cauza costurilor?

Imi face placere sa merg indelung pe jos intr-un spatiu natural liber de ingradiri: padure, malul marii, munte. Nu ma satur niciodata si nu obosesc chiar daca merg o zi intreaga pe jos. Dar nu am timp sa-mi permit acest lux decit in vacante, iar vacantele sint destul de scurte si grevate de obligatia de a lucra la proiectele personale pe care nu le pot suficient avansa in timpul anului.

Sunteti o femeie perseverenta, se poate vedea asta in tot parcursul carierei dumneavoastra. Aveti un sfat pentru femeile aflate poate la inceputul carierei? Dar referitor la adaptarea si integrarea intr-un alt mediu, intr-o alta cultura?

Nu-mi place sa dau sfaturi. Cred ca cel mai important este sa pastrezi o linie coerenta si sa faci alegeri clare, in acord cu lucrul deja inceput. Trebuie perseverat, cu sentimentul increderii in proiectul personal, si punind la contributie toate instrumentele necesare si toata energia. Dispersarea este o tentatie puternica impotriva careia trebuie luptat. Nu trebuie sa fii cinic pentru aceasta, ci doar un bun econom. Femeile care au grija de o casa si de o familie stiu bine acest lucru.

Cit despre adaptarea la un alt mediu, este un pariu cu tine insuti. Un risc pe care il asumi, stiind ca adaptarea e posibila, integrarea insa nu va fi niciodata perfecta la prima generatie. In acest caz, daca stii care este pretul, si anume necesitatea de a asuma o anumita marginalitate in mediul cultural ales, atunci adaptarea poate da roade interesante iar mediul va fi dispus sa accepte noutatea pe care i-o aduci.

Ce activitate va relaxeaza?

Plimbarea prelungita in padure, in liniste, cautind sa surprind animale salbatice si sa le observ indelung. Aceste momente de observatie silentioasa a naturii ma relaxeaza si ma incarca de energie.

Are importanta prea mare imaginea in societatea contemporana?

Nu imaginea ci aparentele joaca un rol disproportionat de mare in societatea contemporana. O societate a spectacolului, a aparitiilor care semnifica doar prin aparitia lor si nu prin ceea ce ar trebui sa semnifice discursul si faptele. In societatea contemporana nu imaginea este cea care produce efecte negative, ci o dominatie exagerata a aparentelor care relativizeaza ponderea cuvintului. Jocul aparentelor scapa complet regulilor etice si semantice care structureaza o societate si care deseneaza limitele dintre real si ireal. Efectul lor este foarte nociv, fiindca produce violenta cu care ne confruntam in permanenta. Imaginea sta la locul ei, iar daca e urita poti intoarce capul ca sa n-o vezi. In schimb, spectacolul societatii aparentelor este imposibil de evitat, agreseaza tot spatiul fizic si mental in care ne miscam.

De-a lungul timpului, femeile au suferit din pricina imaginii lor in societate. Mai este cazul acum?

Femeia continua sa fie obiectul central al societatii de spectacol in care traim. Dar “suferinta” ei din pricina imaginii este un poncif literar. Ce femeie se simte frustrata, agresata sau minimizata moral fiindca imaginea feminina este utilizata in toate felurile? Jocul atractiei si al respingerii constituie regula tuturor societatilor. Acest joc este rezolvat in mod diferit in lumea occidentala, in lumea musulmana si in lumea asiatica. Problema imaginii este secundara, este doar un efect al acestui joc. Ponderea structurilor sociale traditionale in lumea actuala este subiectul principal.

Adevarata suferinta a femeii este pricinuita de preponderenta regulilor traditionale de structurare a societatii, de dominatia unor structuri politice care functioneaza in continuare pe disparitate, pe diviziune si inegalitate. Conservatismul este dominant chiar si in societatile “avansate”, occidentale.

Cat este de importanta icoana, ca simbolistica, in ritul sau in viata unui ortodox? Exista unele teorii care aduc o noua lumina asupra simbolurilor religiei crestine. Cum va pozitionati fata de acestea? Intrand in sfera comerciala, fata de teoriile promovate in "Codul lui Da Vinci"?

Nu stiu exact la ce teorii va referiti si nu am citit faimoasa carte. Va raspund doar la prima parte a intrebarii. Icoana este importanta ca obiect care asigura tranzitia rugaciunii. Nu este un obiect esential al credintei ci doar un operator. Ea a fost transformata in simbol al ortodoxiei in urma conflictului iconoclast care a animat vreme de aproape un secol si jumatate societatea bizantina, intre sec. VII si VIII, si care a fost un conflict politic intre Biserica si Stat, si apoi intre crestinismul oriental si cel latin. Icoana are o importanta conceptuala in teologie fiindca este un concept operatoriu atit in dogma trinitara cit si in hristologie. Dar obiectul in sine nu trebuie sa devina indispensabil credinciosului.

Precizez ca icoana nu este nici simbol, nici imagine pioasa, nu este investita de forte speciale si nu are un rol echivalent cu acela al moastelor sau al impartasaniei. Icoana este forma prezenta a asemanarii dintre om si dumnezeu, o forma-gaj a legaturii absolute. De aceea spuneam ca principala sa caracterisitica este transitivitatea. In biserica ea are o functie liturgica. In casa, este prezenta axiala a raportului dintre om si principiul sau, adevarul ultim al fiintei.

Este mai usor sa il faci sa inteleaga un subiect pe un student de la Sorbona, in comparatie cu unul roman?

Nu, nu e mai usor. Studentii sint pretutindeni aceeasi. Unii sint atenti si motivati, altii nu stiu bine ce cauta si fiind neasezati in ei insisi sint turbulenti, nemultumiti si superficiali.
Se poate simti o diferenta in nivelul de pregatire pe care l-au primit in cursul secundar. Studentii care provin din citeva licee centrale pariziene au un nivel excelent. Banuiesc ca este la fel cu studentii care au absolvit unul sau altul din liceele bune din Bucuresti si provin din medii familiale intelectuale. Din pacate, selectia studentilor depinde de selectia sociala. Sint apuse timpurile in care un tinar provenind dintr-un mediu modest ajunge sa faca studii inalte si sa reuseasca astfel in viata, exclusiv prin curajul, talentul si munca proprie. Aceste cazuri exista inca, dar sint din ce in ce mai rare. Lumea liberala mondializata promoveaza aceasta “imagine”, dar nu este decit o imagine in spatele careia se ascunde realitatea unei societati din ce in ce mai cinice.

Ce diferenta vedeti intre omul de cultura francez si cel roman? Ati scris si ati colaborat impreuna cu ambii, care sunt diferentele?

Vad mai degraba asemanari decit diferente. Ambii sint rafinati si atrasi de un anume elitism, functioneaza in cluburi si capele care se razboiesc intre ele, si sint relativ productivi. O diferenta notabila totusi: oamenii de cultura francezi sint mai lesne atrasi de valorile politice promovate de stinga, in vreme ce oamenii de cultura romani afiseaza semet valori conservatoare, de dreapta, fie ca le inteleg si le impartasesc deplin, fie pentru ca un anume conservatism aristocrat li se pare de bon ton. In Franta oamenii de cultura de stinga provin din vechi familii aristocratice, iar cei de dreapta sint de extractie burgheza. Dar desigur, luati toate acestea, cum grano salis...

Ce rol are cultura in viata omului contemporan? Ne mai poate "salva"? Sau ar trebui?

Singura, unica “salvare” a omului este educatia si cultura. Dintotdeauna omul se salveaza prin educatie si cultura. Instinctul animalului uman fiind mai putin puternic decit la celelalte animale, omul este un animal sinucigas care nu rezista tentatiei diabolice de a domina sau de a se suprima, ca individ si ca specie, decit prin educatie si cultura.