Si nu stiu cum face ca mereu vine in jur de 1 noaptea, nu in miezul zilei cand as avea timp si chef sau in orice alt moment “normal”. E aproape 1 noaptea si scriu, scriu, dar nu public. Mai astept cateva zile, sa nu “plictisesc” cititorii feminis.
Am avut o saptamana grea. Desi e doar la jumatate, cred ca am trecut de greul ei. M-am gandit mult la relatii si la oameni, m-am simtit cumva instrainata, singura in mintea mea incalcita si ciudata, am suferit, am varsat cate o lacrima, m-am luptat, am revenit. Si uite care este ideea cu oamenii si cu relatiile, pe scurt. E greu. E mereu greu, greu sa te intorci, sa ierti, sa uiti, sa te scuzi, sa mergi mai departe, sa accepti, sa iubesti. Dar din pacate nu exista alta cale. Ai gresit, te intorci spre omul sau oamenii respectivi, recunosti, accepti, te scuzi, iubesti, ierti, uiti, mergi mai departe. Nu e alta solutie. Nu pot sa pricep de ce preferam sa fugim, sa mancam, sa bem, sa fumam, sa ne ingropam intr-o carte, intr-un serial, sa gonim cu o masina puternica, sa alergam, sa sarim cu parasuta, sa petrecem, sa ranim, sa urlam, sa incercam un sentiment de ura. Inventam tot felul de cai de scapare care mai de care mai ingenioase, imi sta mintea in loc. Si eu le-am facut pe toate si nu pricep. De ce?
E simplu. Am gresit. Ma intorc, ma uit din nou, ascult, ma doare, imi cer scuze, accept, iert, iubesc. De fiecare data cand am crezut ca urasc, cand aveam doar dorinte de razbunare, cand imaginam monoloage furioase, cand spuneam prostii de frica, de fiecare data a iesit prost. In schimb, in putinele dati, le numar pe degetele de la o mana cred, cand Dumnezeu mi-a dat puterea sa las garda jos, sa privesc omul care mi-a “facut rau” in fata, sa il iubesc, sa il accept, sa il iert, sa ma accept pe mine in situatia data, m-am eliberat . Am fost cuprinsa de o lumina si iubire incredibila si sufletul a stat linistit si iubitor la locul lui. Uneori relatiile s-au reinnodat, alteori doar au ramas pe loc, alteori s-au desfacut, dar din iubire si nu din ura.