Mi-a trebuit un strop de curaj sa incep a scrie primul meu articol pentru Feminis. E o indeletnicire pe care, recunosc, am cam prafuit-o in ultima vreme...curaj, cum ziceam, si hai sa purced in a spune lucruri asa cum le gandesc.
De ceva vreme, ma tot uit la oamenii din juru-mi, oameni pe care pana mai ieri banuiam ca-i cunosc, si-mi dau seama ca nu mai e asa...prinsi de valtoarea evenimentelor socio-politice, oamenii dragi s-au schimbat la fata, au devenit altii, mult mai aprigi, mai inversunati pe tot ce pana nu demult li se parea frumos...mi-e greu sa spun ca au devenit urati dar raportandu-ma la estetica...cam asa e! S-au preschimat in neoameni, in ceva ce nu mai recunosc si parca nu prea mai exista cale de intoarcere inspre Frumosul de altadata. Mi-e dor de ei veseli, de ei deschisi, de ei neingraditi de grija zilei de maine, de ei nemistuiti de dorinta de a produce bani.
Mi-e dor de noptile pierdute la un pahar de vorba, de discutiile banale despre te miri ce, de ideile geniale care se nasteau in astfel de ocazii si care bineinteles ca nu erau puse in practica nicicand.
Razvratiti mai sunt, putini, ce-i drept, dar mai sunt. In conditiile date, ei nu sunt priviti cu ochi buni, ci doar considerati niste inadaptati cu care ar fi mai bine sa nu-ti pierzi vremea. Oare? Ma intreb cand se va termina toata nebunia asta in care ne invartim de ceva vreme, cand ne vom mai bucura de cei de langa noi, cand vom mai avea timp sa radem, sa zambim celor care sunt dispusi sa ne zambeasca, sa nu ne mai razvratim unii impotriva celorlalti, sa facem lucruri simple. Ma intreb cand nu va mai fi toamna in noi si cand imi voi recunoaste prietenii.
Ma incapatanez sa cred ca lumea va reveni la normalitatea pe care eu o cred normalitate si ca am sa ma trezesc intr-o dimineata, am sa ies in curte, la soare, am sa-mi beau cafeaua turceasca cu bucati de pepene galben, am sa-mi privesc pisica care mai mereu imi necajeste cainele, ca mai apoi, sa plec agale sa-mi regasesc prietenii. Atat.
Tica Alexe
