Suntem victimele singuratatii?

Asa imi incepeam acum o luna zile, articolul menit sa va informeze despre concursul nostru intitulat „Acum poti scapa de singuratate”. Banuiesc ca stii deja despre el. Daca totusi inca nu ai auzit, intra aici si citeste articolul despre care iti vorbeam. Sincer, am fost bucuroasa pentru ca multe dintre voi ati fost foarte receptive la ideea noastra si ne-ati trimis mailuri cu povesti sincere. Noi le-am citit cu mare interes pe absolut toate si am incercat sa le raspundem celor care ne-au scris pentru a le asigura de faptul ca in noi, vor putea gasi oricand o prietena. Cel mai greu ne este sa ne decidem asupra castigatoarei, dar intr-un final va trebui sa o facem. Poate ca ne veti ajuta si voi! Asta este unul din motivele pentru care scriu acum acest articol, in care va vom prezenta cateva din cele mai interesante mailuri primite la [email protected] . Asteptam cu mare interes parerile voastre. Care din povesti merita sa iasa castigatoare, din punctul vostru de vedere?

Sunt convinsa ca multe dintre femeile care traiesc acelasi sentiment al singuratatii, nu au avut curajul necesar pentru a ne scrie. Ei bine, asta e al doilea scop al articolului de fata. Si anume, de a le arata tuturor femeilor care se simt singure, ca mai sunt si alte femei care trec prin aceeasi drama. Singuratatea nu este imposibil de invins. Totul este sa iti doresti sa faci ceva cu viata ta, sa o iei de la capat indiferent de ce ti se intampla! Ele, cele care ne-au scris, au facut primul pas catre reintegrarea in societate! Iata in continuare, cele mai interesante povesti de viata primite de noi pe mailul redactiei!

Tradata de prieteni

„Buna! Sunt C. si am 17 ani. Pot sa va spun ca de mica eram foarte prietenoasa,am avut multi prieteni (amici), nu eram niciodata singura, pana in clasa a9a, cand am inceput sa vad ca ma vorbeau pe la spate, ii ajutam mereu cand aveau probleme, dar ei isi bateau joc de mine intr-un fel sau altul. De atunci am inceput sa nu mai am incredere prea multa in oameni! Pana si cea pe care o consideram cea mai buna prietena a mea ma barfea, iar cand am invitat-o la ziua mea, mi-a spus ca nu va veni pentru ca nu se va simti bine in compania mea! Asa am inceput sa nu mai vorbesc cu nimeni, sau daca vorbeam, o faceam doar pe messenger pentru ca toata lumea sa creada ca sunt fericita si mi-e bine. Era totul o minciuna, binenteles. Acum am doar un prieten, care ma sprijina si ma sustine mereu. Sunt fericita, insa imi lipseste ceva...o prietena. As vrea sa am cu cine iesi cand prietenul meu e ocupat cu antrenamentele, as vrea sa nu mai stau in casa tot timpul caci asa simt ca inebunesc! Singuratatea asta ma omoara.”, spune Elena.

In final, ea a trimis si un mesaj pentru toate celelalte prietene ale ei din comunitatea Feminis: „Niciodata nu suntem singuri. Mereu avem un prieten bun langa noi! Nu-l vedem? Nu-i nimic! Trebuie doar sa-l simtim in inima noastra, sa-i spunem lui fiecare ‚of’ al nostru, caci el ni-l poate rezolva. Poate ca te intrebi cine e acel prieten! Ei bine, e Dumnezeu! Cum este si o poezie pe care am citit-o de curand ‚Tu totdeauna Doamne esti cu mine/ Si nici o clipa singur nu ma lasi/ Puterea Ta e taina ce ma tine/ Din cel dintai la cei din urma pasi!’”

Un nou inceput!

„Buna tuturor fetelor, buna Feminis, si buna Magdalena Bunea! Am primit articolul despre singuratate de curand, de la o prietena, care din pacate nu poate fi alaturi de mine decat cu gandul. Articolul mi-a fost trimis intr-un moment critic, cand traiesc din plin acest sentiment: singuratatea! Cand incerc sa il accept in viata mea, si sa ma accept pe mine cu noul statut de femeie singura. Sunt o tanara femeie care invata sa se descurce intr-o lume mai mult sau mai putin recunoscuta, dar inca condusa de barbati. De luni, adica ieri(23 iunie) , viata a inceput din nou pentru mine! Incerc sa invat cum sa ma accept in aceasta postura, dupa o despartire de jumatatea mea (sau asa am crezut eu ca este). Sunt singura pentru ca numarul prietenelor mele se poate numara pe degetele la o singura mana (dar adevarate), sunt singura pentru ca familia este departe, sunt singura pentru ca nu am un partener stabil in viata mea (si am fost obisnuita mereu sa am pe cineva langa mine), sunt singura pentru ca asa simt ca pot sa imi revin, sa redevin o femeie completa, sa ma regasesc. Ma numesc Alina, am 26 de ani si va marturisesc ca imi este greu sa o iau de la capat, invat inca primii pasi, sa comunic cu mine, si cu ceilalti. Mereu am fost o persoana deschisa, dar se pare ca o relatie nereusita, in care m-am pierdut de mine insami, m-a transformat in cineva pe care nu o mai recunosc. Incerc sa ma redescopar, sa ma accept asa cum sunt, cu defecte si calitati, dar recunosc, uneori nu am energia sau vointa necesara pentru a ma accepta. De cele mai multe ori mi se pare ca sunt plina de defecte, ca nu am nici un merit in ceea ce am astazi, ca nu sunt destul de buna, pentru ca asa m-a facut sa ma simt partenerul in care am crezut atat. Imi este foarte greu sa ma ‚ridic’ la acea femeie tanara, plina de sperante, planuri de viitor, optimista si cu incredere in oameni care eram, si o mana de ajutor ar prinde atat de bine! Cred ca si voi ati trecut prin ceea ce trec eu acum si sunt sigura ca ma intelegeti, pentru ca numai noi femeile stim exact ce simte cea de langa noi. De cand ma stiu, am incercat sa ma dezvolt, sa invat din orice experienta, placuta sau neplacuta, dar se pare ca am ajuns intr-un moment in care nu mai reusesc sa vad ‚luminita de la capatul tunelului’. Va spuneam de luni, ca e o zi in care am inceput o noua viata. E ziua in care am simtit ca vreau sa ma ridic, ca am ajuns limita in a-mi plange de mila, si am gasit in mine energia de a-mi dori ceva mai bun pentru mine, de a reveni la Alina aceea plina de viata, de energie, care a promovat numai buna dispozitie in jurul ei. Insa nu stiu cum sa fac acest lucru, si tot de voi, de ‚fete’, de prietene am nevoie pentru asta! Sunt o cititoare a voastra fidela, si culmea, ati aparut in viata mea exact cand aveam nevoie mai mare de o prietena. Feminis, pot spune ca m-ai ajutat cu articole care spre surprinderea mea, erau fixate exact pe problemele mele. La inceput mi s-a parut o coincidenta, dar din ce in ce mai mult, ma conving ca nu exista coincidente pe lumea asta. Poate ca si acest articol primit de la o prietena nu este doar o simpla coincidenta. am citit articolul saptamana trecuta. abia acum m-am hotarat sa va scriu, pentru ca simt ca nimic nu e intamplator si, cine stie, poate asa imi voi face noi prietene! De ce sa nu incerc sa fac ceva nou, cand toata viata mea a fost un sir lung de ‚coincidente’ care mi-au aparut in cale, si de care am profitat? Asa am ajuns sa vad o parte din Europa si din afara, asa am terminat o facultate orientata spre un domeniu cu totul diferit decat in care lucrez acum. Pentru ca mereu am avut incredere in oameni, in mine, si am iubit viata, cu provocarile ei. Insa ma intreb daca nu am gresit undeva, in a ma comunica, in a-mi comunica gandurile si trairile, si din acest motiv sa fi ajuns aici. Concluzia este ca vreau sa schimb ceva la mine, ceva major in viata mea, vreau sa evoluez, sa depasesc acest moment trist din viata mea, care nu e numai singuratate cauzata de despartirea de iubit, ci o despartire de mine insami.”, ne-a scris Alina.
Mi-am trait viata traind vietile celor din jur!

Davis spune asa „De ce vreau sa scap de singuratate? Pentru ca am 28 si am trecut printr-un divort, dupa 6 ani de casnicie! In momentul in care intre mine si fostul meu sot a disparut respectul si a intervenit singuratatea in doi, am preferat sa divortez! Dupa 3 ani de casnicie, am hotarat sa incep o a doua facultate deoarece simteam ca viata mea nu merge in directia pe care o doream, ma simteam neimplinita pe plan profesional si facultatea pe care o facusem nu imi oferea mari sanse de reusita! Fiind o persoana timida, m-am adaptat mai greu in noul grup! Dar incet, incet, cu persoane mai tinere, avand experienta de viata si fiind o persoana care daruieste tot si nu asteapta sa primeasca nimic din partea celorlalti am devenit lider de grup! M-am indepartat de fostul meu sot si noii mei colegi au devenit 'familia mea'! Fostul sot a simtit acest lucru si mi-a cerut sa renunt la facultate si sa facem un copil! Urmand o facultatea extrem de grea, mi s-a parut nedrept sa renunt in anul 4 la facultate si am ajuns la divort! Am luat aceasta hotarare cu mare curaj si am ajuns ca dintr-un om coproprietar a unei locuinte in Bucuresti, sa locuiesc intr-un camin studentesc! M-am adaptat la noile conditii si incet, incet am inceput sa 'traiesc' viata de student, pe care nu o traisem la vremea mea!!! Dar acum facultatea s-a terminat si ceea ce eu credeam ca este noua mea familie, de fapt nu este asa! Fiecare coleg a luat-o pe drumul lui, se concentreaza pe cariere, iubiti, iubite! Tot ajutorul si sprijinul pe care l-am oferit prin tot ceea ce am facut, sa fim un grup unit, a trecut si au ramas doar amintirile! In acest moment sunt singura! Faptul ca mi-a pasat de fiecare din ei, de problemele lor, m-a facut sa ii sufoc! Nu am realizat la timp ce se intampla! Acum ma simt prinsa undeva la mijloc! Intre o genetatie de 33-35 de ani, prieteni si rude, cu familii si copii... si o generatie tanara, 23-24ani, de oameni care abia sunt la inceput de drum si care vor sa traiasca si sa greseasca, fara sa fie cineva in spate, care sa ii sustina! Iar oamenii de varsta mea nu sunt in jurul meu! Mi-am trait viata, traind vietile celor din jur si nu stiu sa o mai traiesc efectiv pe a mea! Teama de a ma implica intr-o noua relatie ma face sa ma simt singura! sincer cred ca am nevoie sa primesc ajutor si sa trec peste aceste momente de nesiguranta si neincredre in mine!”

O mama indurerata

“Bine v-am gasit stimata doamna. Sunt o mama indurerata care si-a pierdut singurul fiu, la numai 25 de ani, in imprejurari misterioase, neelucidate de 5 ani! Pe malul Lacului Tei pe data de 15 august 2003, fiul meu, Florin, salariat la o firma de constructii si proaspat student, s-a dus cu un coleg de serviciu sa-i arate acestuia locul unde el pescuia. De la mal a disparut si a aparut pe data de 17 august, plutind mort pe luciul lacului. Culmea ironiei e ca fiul meu era un bun inotator, crescut pe malul Dunarii, un pescar amator de la 3 ani, iar la autopsie a reiesit ca a suferit o asfixie mecanica prin submersie. Sunt din ce trece timpul mai contrariata si dorul de prezenta lui este inimaginabil.Va implor ajutati-ma! Am incercat tot ce e omenesc si spiritual sa ma linistesc,dar din ce trece timpul sunt tot mai agitata!”, spune Steliana.

Vreau sa ma descopar!

Alpina ne-a trimis urmatorul mail: “Am 36 de ani, locuiesc in Bucuresti, sunt casatorita si am o fetita de 4 ani. Lucrez ca tehoredactor la o institutie de stat. Nu pot spune ca imi place la nebunie ceea ce fac, dar trebuie sa supravietuiesc. Am terminat Facultatea de Administratie Publica, mai mult pentru diploma. Va scriu in speranta ca ma veti ajuta sa ma descopar pe mine, sa imi dau seama ce altceva as vrea sa fac, pentru ca simt ca pot face multe lucruri frumoase.”

Doar o poveste banala?

“Va scriu in legatura cu articolul privind singuratatea. Teoretic ar trebui sa va scriu o super poveste despre mine, pentru a castiga sedintele de coaching online promise (pe care oricine si le doreste). Practic, ‘povestea mea’ este banala. Desi sunt o persoana independenta financiar, desi sunt o persoana inteligenta, desi ..., desi.... , atunci cand vine vorba despre socializare, despre prietenie, descoperirea, cultivarea ei - sunt un dezastru mondial! Unde mai pui ca am o varsta (40 ani) la care se presupune ca lucrurile astea ar fi trebuit sa devina rutina. Chiar si faptul ca mi-a luat o saptamana sa-mi fac curaj sa va scriu, cred ca spune ceva. In concluzie, va propun sa acordati sedintele de coaching nu numai celei mai interesante povesti, ci si celei mai ‘banale’, tocmai pentru a-i incuraja si motiva si pe cei care au probleme in exprimare, in comunicare, si care spera si isi doresc o schimbare!”, spune Li_a

Stiu ca puterea e in mine, dar trebuie sa o reactivez!

“Eu cred in cursurile de dezvoltare personala. Am citit, am aplicat, m-a preocupat! A intervenit oboseala varstei, stresul acumulat, la care se adauga lupta acerba pentru existenta. N-am stiut ca va fi asa greu la 30 de ani. Si chiar daca stiam, nu as fi pornit la drum cu un compromis. Mi s-a reprosat de catre prieteni ca nu am fost practica, ca sunt o femeie proasta daca n-am stiut sa nu vad relatii paralele, le-am vazut si am plecat. Mai bine zis am fugit pentru ca nu intelegeam de ce tocmai mie, de ce! Dupa ani am inteles. Mi se reprosa ca sunt saraca, ca in orasul acela parintii mei nu erau cineva, ca nu avea cum sa patrunda in anumite cercuri langa mine! Culmea este ca eu eram acceptata in cercurile respective, stiam sa le cultiv, stiam sa fiu placuta, stiam sa intretin relatii sociale, el nu. Dupa ani, vroia sa ma vada. Era tarziu si devenisem altcineva, o alta persoana necunoscuta lui, nu mai eram fragila, construisem totul, cat de mic si cat de putin de una singura, invatasem intre timp ce inseamna sentimntele pentru cei din jur, ce insemna sacrificiul si renuntarea la tine, ce inseamna sa te dezici de propria fiinta. Chiar asta am facut, am rezistat pastrandu-mi coerenta, netradand lumea din jur, nemancand din gunoi, mergand inainte si strangand din dinti. Acum incepe o alta etapa, imi trebuie forta! Stiu ca este in mine, dar trebuie s-o reactivez. Sunt obosita de evenimente, efort, umilinta cu carul! Am facut lucrurile mai greu, dar ma uit senin in urma. Am proiecte, dar uneori ma cuprine neputinta. Cum sa fac?” – Lulu.

Primeste de la celalalt exact ce iti poate oferi!

„Da, e o mare problema a societatii actuale, mai ales in conditiile in care multe persoane sunt singure chiar daca sunt angajate intr-o relatie. Eu? Voi implini anul acesta 53 de ani, sunt ‚scorpie’ de zodie, dar una care si-a modificat, constient, multe din starile specificate de astre, divortata de peste 18 ani, cu vreo 3 incercari la activ de re-mariaj, incercari esuate pentru ca inca am pretentii de la barbati (desi viata mi-a demonstrat ca trebuie sa fii in stare sa primesti de la celalalt ceea ce poate oferi fara sa ai nici o pretentie in schimb - acesta fiind secretul fericirii intr-o relatie; normal ca si tu oferi tot ce poti, iar cand nu mai ai ce oferi esti liber sa pleci din relatie). Deocamdata nu ma simt singura: doi copii adulti - fiica 25 de ani, locuim impreuna, fiul 29 de ani mutat la logodnica lui si 4 animalute, cu probleme - catelusa talie mica oarba, mascul dog german cu probleme pe trenul posterior, doi motani salvati de pe strazi. Deci am timpul extrem de ocupat, plus pensionara cu doua locuri de munca, plus pasiunea jocurilor pe calculator gen Sims (normal, pot juca rolul de Creator in vietile altora!?) si Diablo 2 (mai ales cand sunt putin stresata, in loc sa judec si sa ‚injur’ oamenii prefer sa omor cativa monstruleti). Am si doua prietene extraordinare, total diferite: una estesora mea din astral sau ghidul meu spiritual in aceasta existenta, cealalta este probabil sora mea in plan material din alta viata cu care m-am reintalnit acum si aici. De la amandoua am de invatat si amandoua ma accepta in viata lor asa cum sunt, fara critici inutile (spre deosebire de mama mea care inca ma vede de 3 ani! Programul de coaching pare interesant si felicitari Magdalenei Bunea pentru puterea de a studia si de a intelege tot ceea ce a invatat.” – StefaniaM.

Vreau sa-mi indeplinesc o dorinta!

„As putea incepe cu ‚A fost odata...’ pentru ca poate sa para ireal, dar din pacate este cat se poate de real. Ne-am intalnit pe cararea vietii, ne-am iubit si ne-am pretuit asa cum se inatmpla intr-un cuplu ideal. A fost perechea mea perfecta din toate punctele de vedere. Am fost colegi de facultate. Mi-a fost si sot si prieten si frate, a fost parintele perfect. Si toate acestea s-au naruit in 3 zile din vina unui medic din ...nu mai conteaza...greseala de diagnostic, greseala de tratament... si atat. A ramas un suflet singur si pustiit de dor pe valurile vietii alaturi de doi copii care nu puteau sa inteleaga unde e aceasta lume a ingerilor in care a plecat taticul lor drag. Am invatat sa merg mai departe de dragul lor. De atunci sunt aproape 7 ani. Anul trecut, schimband un prefix in cununa anilor, am realizat ca ma ingrop alaturi de el si ca traiesc doar pentru copii si parinti alaturi de amintiri. In acesti 6 ani m-am gandit mereu de ce sunt singura, dar n-am incercat sa fac nimic pentru mine. De ziua mea cineva mi-a zis ai grija sa nu faci o depresie cand schimbi prefixul si m-am intrebat de ce imi spune asta. Sunt oare chiar atat de batrana? Mi-am promis atunci ca imi voi demonstra in primul rand mie ca nu sunt atat de batrana (implineam 40 de ani) si am mers cu copiii in concediu. Am inceput concediul cu o nunta la o verisoara la 700km de casa (era primul meu drum atat de lung cu masina prin tara fara jumatatea mea- imi era teama dar mi-am zis trebuie sa pot si am reusit). La nunta s-a intamplat iar ceva cu sufletul meu. Toti erau doi, asa cum am fost noi si singuratatea am simtit-o si mai acut. De acolo am plecat la Sinaia si am cutreierat muntii la fel ca acum 20 de ani. Am fost la Cruce, la Vf. Omu si am coborat pe Valea Ialomitei si pe Valea Jepilor Mici. Mi-am demonstrat ca pot si a fost ceva senzational. Am facut aproape 2000 km prin tara singura cu doi copii. Mi-am invins in primul rand frica si varsta.Da, mi-am demonstrat ca nu sunt atat de batrana pe cat ma simteam. Sufletul meu a inceput sa traiasca din nou. La sfarsit de an mi-am propus ceva si mai imposibil- sa-mi schimb locul de munca si sa ma apropiu de parinti care au nevoie de mine.Am gasit curaj si am reusit! Din 01.07.2008 sunt noul Manager Logistica la o firma multinationala  in orasul meu natal cu salariu dublu si cu familia reunita. La finele anului mi-am pus doua dorinte - sa-mi gasesc un nou job si sa-mi intalnesc o noua pereche, un nou suflet sa am alaturi. A doua dorinta nu mi-am implinit-o inca. Cred si vreau sa o vad aievea. Da, vreau sa ma simt si eu iubita si ocrotita de cineva. M-am saturat sa fiu singura si puternica. Mereu mi se spune ‚te admir ca esti puternica’. Uneori ma gandesc ca sunt atat de puternica incat toti barbatii se tem de mine. Stiu ca nu este imposibil dar inca nu stiu cum. Pretul singuratatii este foarte mare. Poate ca acest mesaj va fi drumul spre solutie...” – Lady.

Singuratatea e prietena mea cea mai buna!

„De ce ma simt singura? Este o intrebare care ma macina intr-una si nu ma lasa sa redevin eu insami, cea de odinioara, cand simteam ca intreaga lume e a mea. Cred ca fiecare femeie are momente cand se simte singura si neinteleasa de nimeni. Dar cat e de important sa sti ca ai pe cineva alaturi care te sprijina si iti ofera un sprijin benefic pentru sufletul atat de pustiit uneori. Singuratatea se rezuma de cele mai multe ori la lipsa unui partener sau instabilitatea in plan sentimental. Pentru ca se stie, atunci cand esti implinit emotional, parca toate iti merg bine. Povestea mea e simpla si atat de banala, dar care ma domina intru totul si uneori simt ca nu mai am nici o cale de evadare. Un "el", aparut din senin atunci cand viata mea luase o intorsatura diferita, a stiut sa ma cucereasca si sa ma invete sa iubesc. Pare normal, asa începe orice poveste de dragoste. Doar ca eu, la 25 de ani, poate vad altfel si simt altfel, pentru ca sunt o persoana matura, dar care, din pacate, s-a indragostit de un copil. A fost frumos inceputul, ca orice început, plin de emotie si romantism. Dar atat a durat. O experienta comuna ne-a unit, iar cand aceasta s-a sfarsit, a trebuit sa plecam pe drumurile noastre. Departarea e un punct negativ intr-o relatie, dar atata timp cat simti si iti doresti s-o consolidezi, merita sa lupti. Am luptat cu morile de vant, cu indiferenta lui, am incercat sa-l maturizez, sa-i demonstrez ca ceea ce simt merita poate putin sacrificiu, dar tocmai impatimitul din el de la inceput a dat inapoi. Si m-am trezit singura, intr-o lume goala, cu o dragoste imensa in suflet. Dintr-o fata frumoasa si vesela, am devenit atat de trista. Il port mereu in gandul meu, pretutindeni unde merg si in tot ceea ce fac. Poate de aceea ma simt atat de singura . Si nu mai pot accepta pe nimeni in viata mea. Stiu ca timpul le rezolva pe toate. Dar ma doare atat de tare absenta lui! Traiesc intr-un univers plin cu cateva amintiri frumoase si atat. Ma intreb de ce? Si cred ca singuratatea a devenit intr-un fel, prietena mea cea mai buna.” – Catalina.

Acestea sunt povestile despre care te asteptam pe forum sa impartim pareri!