Te lasi prada depresiei?

Ti s-a intamplat macar o data in viata sa fii deprimata. Poata ca prima oara a fost cel mai greu. Starea aceea cumplita, care te cuprinde treptat si te incatuseaza precum o caracatita, te sufoca si te vlaguieste, te lasa fara strop de speranta.

La inceput poti si chiar iti vine sa plangi. Gandesti ca asta ar putea fi o usurare. Numai ca, dupa ce te linistesti putin, realizezi ca plansul n-a rezolvat nimic. Problemele sunt tot acolo, tristetea e aceasi, daca nu si mai mare, si nu au cum sa dispara, sa se rezolve de la sine.

Incerci sa cauti solutii, sa gasesti o cale de iesire, dar acum nu esti in stare sa vezi niciuna. Poate de-aia se si zice ca ti s-au inecat toate corabiile.

Daca ai mai trecut deja printr-o experienta ca asta, stii ca tot ce ai de facut e sa astepti, sa te lasi dusa de gandul ca timpul te va ajuta sa treci peste toate. De fapt, trecerea timpului te va indeparta de momentul dureros si te va invata sa uiti si sa iti vindeci ranile.

Numai de n-ar fi senzatia asta ca nimic nu mai are rost, ca nu mai nici energie si nici chef sa faci nimic…Te gandesti ca daca dormi, cat mai mult posibil, ramane mai putin timp in care sa suferi si in care nu te poti gandi la nimic pozitiv sau frumos. Dar e la fel ca si cu timpul, care oricum trece ca melcul. Dupa ce te trezesti, de fiecare data, senzatia e aceeasi, daca nu si mai accentuata.

Vezi in jurul tau oameni zambind sau razand, insa tu abia ai suficienta putere sa te tii pe picioare si sa te prefaci ca functionezi; n-ai fi in stare sa zambesti, daramite sa razi. Poate sa fie soare, cald si frumos afara, la tine in suflet e doar frig si intuneric.

Macar daca nu ai fi atat de singura. Sau sa nu te simti complet parasita si abandonata de toti. Ei sunt pe undeva pe-acolo, pe langa tine, fac tot ce faceau si inainte, insa tu nu esti in stare sa ii vezi sau sa ii auzi. Nu ii simti aproape; cu tine. Nici vorbele lor incercat incurajatoare nu mai ajung la tine.

Au mai fost si alte depresii, din diferite alte cauze. Cumva, parca te-ai obisnuit si cu asta. Depresia vine si trece. Doar ca venirea si stationarea ei sunt indelungate. De trecut trece…candva, dar foarte greu, cu sau fara ajutoare. Te gandesti sa dai fuga la un antidepresiv, dar parca nici ala nu te ajuta. Cel mult te adoarme si te scoate din uz. Dar atat. Dupa care vine iar greul zilei urmatoare, caruia nu ii gasesti niciun rost, nicio explicatie.

Numai sa nu ajungi sa te obisnuiesti cu starile astea depresive intr-atat incat sa incepi sa le cauti, sa depinzi intr-un mod bolnavicios de ele. Pentru ca, dupa ce te inveti cu raul, te obisnuiesti cu el si il iei ca pe ceva normal, care face parte din viata. Din viata ta, cel putin.

Dar oare stii ca se poate si altfel? Ca poti scapa de o tristete, de o depresie covarsitoare chiar din stadiul incipient? Tot ce ai de facut e sa nu o lasi sa puna stapanire pe tine de la bun inceput. Cum sa faci asta? Pastreaza-ti calmul si incearca sa o controlezi ca pe o masina care vrea sa fuga de pe sosea, sa iasa in décor. Gandeste-te ca tu esti de fapt cea care iti controleaza viata si nu o stare, o tristete, sau o depresie. Si ca si maine va rasari soarele, chiar daca va fi o zi inorata si tu practic n-ai sa il vezi. El e acolo, deasupra noastra, in fiecare zi. Si spune-ti ca gustul asta amar-dulce al depresiei poate fi inselator, ademenitor, insa nu e deloc placut.

Una e sa suferi pentru ca ai pierdut pe cineva drag, pentru ca te-ai despartit de cineva, si alta e sa te lasi prada depresiei din motive pe care le poti drege in cele din urma. Solutii se gasesc intotdeauna. Asa ca, mai bine pastreaza-ti mintea clara pentru a le gasi cat mai repede. Nu ai cum preveni sau controla pierderea cuiva, insa un serviciu, un prieten, un obiect poti sa mai gasesti daca te automotivezi sa il cauti. Gandeste-te cata energie si timp pierzi cand te lasi pe mana depresiei. Timp si energie pe care le poti folosi pentru tine. Si viata e scurta.