Trebuie sa ma marit!

Exista ideea asta inoculata fetelor inca din copilarie, ca atunci cand se vor face mari o sa se casatoreasca. Asta pare a fi cursul firesc al vietii; si numai asa poti intra in “randul lumii”.

Desi optica oamenilor privind viata s-a mai schimbat totusi, fetele, femeile pornesc in viata avand parca acest scop: Trebuie sa ma marit! Si din acel moment incepe un fel de maraton, un concurs permanent pentru atingerea acestui tel. Pentru care sunt dispuse aproape la orice, numai sa il ajunga acolo, sa il atinga, sa se marite.

Femeile continua sa fie dezamagite in dragoste, sa fie ranite, umilite, inlocuite cu altele din diferite motive, sa isi gaseasca pe cineva ca mai apoi sa se desparta, dupa care sa o ia de la capat, sa aiba copii desi, pana la urma tatal alege sa iasa din cadru. Dar continua tot acest periplu, stiind sau experimentand in mod personal aceleasi si aceleasi sentimente, fara oprire. Isi spun, ridicand din umeri, asta e viata, si merg mai departe, indiferent ce.

Desigur, exista si unele mai temerare, care isi asuma viata si singure, chiar aleg sa faca un copil si sa il creasca doar ele, ca parinte unic. Dar s-a dovedit stiintific ca asta nu e tocmai bine pentru copil. Asa ca societatea inca nu le aproba si nu le sustine in drumul lor diferit.

Exista o zicala care suna cam asa: daca ceva nu merge, incearca altceva. Pai si atunci?!? Daca femeile constata de atatia amar de ani ca ideea de casatorie nu e ceva neaparat securizant, nu le face pe deplin fericite si, desi se prezinta in fata altarului ca pentru singura data in viata, de ce raman totusi in acelasi punct?!? De ce nu incearca si alta varianta?

Stiu ca avem cu totii acest instinct gregar, care ne aduna laolalta, care ne uneste, care ne face sa traim in blocuri si orase, dar daca nu ne este de folos, de ce continuam sa ne unim? Doar pentru a avea de cine sa ne despartim ulterior? Stam asa, ingramaditi pe metrul patrat, ne sufocam unii pe altii, nu mai avem loc de noi si de masini, si cu toate astea comunicarea dintre noi se indreapta vertiginos spre zero. Chiar si in cladirile mai mici, de 3-4 etaje, locatarii ajung sa se vada poate de 2-3 ori pe luna. Si atunci se intreaba de ce sa se mai salute; oricum au devenit niste straini unii pentru altii. Ce sa ii spui unui om pe care il vezi atat de rar si cu care ai in comun doar faptul ca locuiesti in aceeasi cladire?

Acest paradox, in care stam ingramaditi continuand sa ne indepartam unii de altii, sa pierdem notiunea de comunicare asa cum am perceput-o initial, nu face altceva decat sa ne confirme nereusita noastra si sa ne sustina in a repeta in mod inutil, aceleasi greseli.

Statisticile sunt covarsitoare. Una din trei persoane se casatoreste si divorteaza de cel putin 2 ori in viata. Cum ajungi totusi sa iti iei astfel de angajamente serioase, care te responsabilizeaza, ca mai apoi sa renunti atat de usor la toate. Cum sa porti rochia de mireasa de doua ori? (sau de mai  multe ori!). In definitiv, albul acelei rochii speciale, destinata sa o porti doar o singura data in viata implica puritate trupeasca si sufleteasca.

In definitiv, ne recunoastem cu totii ipocrizia. Cate din femeile ajunse in fata altarului mai sunt astazi virgine si merita cu adevarat sa poarte acea rochie imaculata? Deci, daca facem primul pas intr-o tentativa de a ne autoaburi, de a ne minti pe noi si pe ceilalti in acelasi timp, de ce sa ne asteptam ca ulterior lucrurile sa se mentina curate?

Ajungi sa spui acel DA mult asteptat, cu sufletul inaltat mult mai sus decat turla bisericii, si cu toate acestea stii ca exista si riscul ca lucrurile sa nu se sfarseasca tocmai bine. Stii ca exista foarte putini barbati capabili de fidelitate, dar tu alegi sa speri ca al tau va fi altfel, tocmai pentru ca te iubeste pe tine.

Dar poate sa te iubeasca incontinuu? Zi si noapte? In orice clipa? Probabil. Efventual pentru o perioada. De fapt, nimeni nu e capabil sa faca asta. Nici barbati, nici femei, nici copii. Cu totii avem stari diferite, momente diferite in viata in care sentimentele ni se schimba, trec prin modificari pe care uneori nu le putem controla.

Iar daca iti asumi in cunostinta de cauza faptul ca totul s-ar putea duce de rapa la un moment dat, de ce mai ai nevoie de acea bucata de hartie care sa ateste ca esti a lui si el e al tau? Stii bine ca in realitate lucrurile nu stau exact asa si nu sunt batute in cuie, pe vecie. De ce mai e nevoie de tot acest periplu, de emotii, de cautari si ruminatii, de temeri si chiar disperari, cand de fapt viata insasi e o casatorie cu repetitie?

Poti la fel de bine trai alaturi de cineva fara a mai trece prin acest proces mai mult sau mai putin util.

Oare cum e mai bine? Sa nu fi fost casatorita niciodata? Sau sa fi divortat macar odata? Care e diferenta intre cele doua “nereusite”? Te plaseaza una mai sus decat cealalta? Simti si stii ca nu o sa porti niciodata o verigheta pe deget...sau porti una care nu mai are nici o semnificatie, a carei stralucire a palit odata cu toate vorbele si faptele voastre reprobabile.

Ma uit acum la o femeie de aproape 29 de ani. Relatia cu prietenul ei dureaza de aproape 7 ani. A trecut prin toate dezamagirile si neplacerile posibile iar acum, pentru ca el si-a dat seama ca o pierde si a facut un gest, ea e gata sa lase tot pentru a fi cu el. Stie ca ce ii ofera el nu e nici pe departe de ce isi doreste sau a visat ea vreodata, stie ca el e nu este un om puternic, care sa ii poata oferi stabilitate si consitenta, si cu toate astea isi pierde mintile cu buna stiinta si se lasa condusa de el. Iar asta doar pentru a nu ramane fata batrana. Merita?!?