Rodica Popescu Bitanescu a fost in egala masura aplaudata si huiduita pentru punerea in scena a piesei “Viata de cimitir” chiar in incinta Cimitirului Bellu, cu ocazia Noptii Muzeelor.
Multi se tem ca un astfel de eveniment este un semn de lipsa de respect fata de cei care nu mai sunt printre noi, plasand initiativa in aceeasi oala cu obiceiul de a face gratar printre morminte cu ocazia Pastelui Blajinilor.
Invatatura crestina spune ca atmosfera fastuoasa creata pentru conducerea pe ultimul drum a diferitor personalitati, cu fanfara si orchestra, este un ritual pagan, asa ca ma intreb, ce diferenta este intre o astfel de manifestare si o piesa de teatru organizata intr-un cimitir, chiar daca acesta a fost clasificat drept muzeu? Daca Hotararea Sf. Sinod nr. 9117/1953 spune ca nu se admite cantarea instrumentala in cult, nu este si o piesa de teatru in dezacord cu sobrietatea locului respectiv?
Pe de alta parte, piesa de teatru a abordat o tema care indeamna la meditatie si reflectie asupra vietii si a mortii. Oare nu este si acesta un semn de respect?
De ce sa ii judecam pe cei care au organizat acest eveniment si nu pe cei care au transformat Cimitirul Bellu in muzeu, inscriindu-l astfel ca punct de reper pe harta obiectivelor cultural-turistice din Europa?
Pe mine m-a intristat intotdeauna ca vorbim despre morti de parca ar fi ori sperietori de ciori, ori invinsi. “A fost un om extraordinar”, ca deh, sa nu-i vorbim de rau pe cei trecuti dincolo, nu-i asa? “A pierdut lupta cu boala”, spunem despre cel care s-a luptat luni sau ani de zile pentru a mai ramane alaturi de noi. Ce-ar fi daca ne-am gandi la ei ca la niste invingatori, care au reusit sa isi incheie socotelile si sa isi implineasca scopul pentru care au venit printre noi, si sa ii celebram in orice fel cu putinta, fara sa aratam cu degetul?
Pasim cu teama prin cimitir, de parca ar mai fi acolo si s-ar ridica, asa cum bine spunea doamna Rodica Popescu Bitanescu recent in cadrul unei emisiuni, cei trecuti in lumea de dincolo si ne-ar arata cu degetul sau ne-ar bate obrazul.
Ce-ar fi daca am inceta sa mai privim moartea ca pe un eveniment tragic si sa o apreciem la adevarata valoare? Sa le multumim celor trecuti dincolo. Pana la urma, de fiecare data cand piere cineva drag ne dam seama din nou ca nu avem o eternitate pentru a duce la bun sfarsit lucrurile pe care le-am inceput.
Ce-ar fi sa lasam ura deoparte si sa fim mai toleranti si mai iubitori, mai putin tematori si mai dispusi sa credem ca Dumnezeu are grija de fiecare dintre noi dupa caz. Da, pedepsim criminalii, insa nu cred ca este de datoria noastra sa-i "biciuim" pe cei care poate gandesc putin altfel, dar nu fac rau, in cele din urma, nimanui. Fiecare da socoteala pentru gandurile si gesturile pacatoase la Judecata de Apoi. Exista multe traditii pe care noi le consideram ca apartinand religiei crestine, iar la o analiza amanuntita constatam ca gresim.
Ne grabim sa-i judecam pe ceilalti si sa ne lasam manati de ura fata de necunoscut, fata de tot ce inseamna diferit. Poate gresesc. Imi asum greseala de a crede ca a fi crestin inseamna a iubi, a-i iubi pe ceilalti ca pe tine insuti. Si-atunci daca eu arunc cu pietre intr-un om care vrea sa ma invete, intr-un mod si intr-un mediu inedit, ce-i drept, cate ceva despre viata si moarte, unde-i iubirea?
Sper sa intelegem cat mai curand ca ura, in toate formele ei, este, pe termen lung, la fel de hranitoare si benefica precum cianura, asa cum spunea si Kurt Vonnegut. Hai sa nu mai aruncam cu pietre, caci mania, din cate stie eu, se numara printre pacatele capitale.
Voi ce spuneti?